ANCA SÎRGHIE

Eroismul unui popor se verifică nu doar în vreme de război, ci de nenumărate ori chiar și în timp de pace, când viața politică tensionată cere o atitudine demnă și cutezătoare, pusă în slujba unei cauze înalte, de anvergură națională. Despre Nicolae Cristea știam din începuturi că a fost un memorandist transilvănean, singurul născut în Ocna Sibiului. Dar casa nașterii și copilăriei lui care era? Cei interesați înaintea mea de această temă nu au ajuns la o concluzie clară și nici eu nu am reușit să elucidez misterul, pentru că documentele de familie consultate de mine nu făceau o asemenea precizare, iar atunci când am căutat în arhivele orașului,  am găsit în Registrul de stare civilă 0.2., completat cu litere chirilice, numele nașilor și pe cel al preotului care a botezat copilul, adică „l-a altuit de vărsat de vânt și miruit”. Se specificau desigur părinții, dar nimic nu se menționa despre condiția lor socială, drept care unii susțin că tatăl a fost învățător în sat, purtând costum românesc la școală, iar alții că era țăran, desigur unul vrednic și bun gospodar, din moment ce a dat istoriei transilvane o personalitate de asemenea valoare. 

 Am încercat să identific casa unde pruncul Nicolae, născut în 14/26 octombrie 1834, văzuse lumina zilei. De ce căutam cu atâta atenție adresa familiei gospodarilor Ioan și Ioana Cristea din Vyzakna unde se născuse viitorul publicist și om politic memorandist Nicolae Cristea? Pentru a monta pe casa respectivă o placă comemorativă. Singura cale de atac rămasă era să apelez la amintirile vecinilor, care puteau să păstreze niște date de la părinții și bunicii proprii. Așa am aflat că viitorul memorandist s-a născut chiar în casa bunicilor mei dinspre mamă, pe str. Mihai Viteazul, nr. 88 din localitate, sau undeva în imediata vecinătate. Am optat pentru cea din urmă variantă. Până la urmă, tăind nodul gordian, preotul Popa Savu a plasat pe școala de lângă Biserica ortodoxă din Ocna de Sus o placă ce atesta apartenența venerabilei personalități a memorandistului la comunitatea de aici. Emoționantă formulare dedicată lui Nicolae Cristea pe această placă de comemorare: „Fiu al acestei localități, a urmat școala primară în această clădire. Preot-avocat- redactor. A fost un luptător și apărător devotat cauzei românești în procesul Memorandului de la 1894. Datorită crezului său, a fost întemnițat la Vaț, în Ungaria. Îi păstrăm o vie recunoștință.” Cât de clară și simplă este formularea aceasta în care stă rezumată viața de zbucium a unui intelectual român angajat politic în lupta pentru cele mai înalte idealuri ale neamului său! Iată floarea cu care nu se face primăvară, mi-am zis asistând la acel eveniment local, convingându-mă că pentru omul exemplar ca demnitate națională și modestie morală, ctitor social și vizionar politic, era mult prea puțin o simplă placă de comemorare.
Prof. univ. dr. Mircea Păcuraru, important istoric al bisericii ortodoxe române, l-a prezentat pe Nicolae Cristea în cartea Cărturari sibieni de altădată, ca pe “un mare nume care era prea bine cunoscut în viața culturală și național-politică a românilor transilvăneni de acum un veac! Azi prea puțini cărturari români mai știu cine a fost și ce a făcut pentru neamul său. A venit un străin, istoricul american Keith Hitchins de la Universitatea statului Illinois, să ne aducă aminte că am avut oameni “mari ”, în cel mai frumos sens al cuvântului, pe care nu avem dreptul să-i uităm.” Ei reprezintă o formă a eroismului profund al neamului românesc, eroism ce merită scos la lumină. 

Am decis că trebuie făcut mai mult, pentru că ori de câte ori aminteam numele ocnerului Nicolae Cristea, memorandistul de la 1892, constatam că aproape toți interlocutorii plecau cu gândul spre Elie Miron Cristea (1868-1939), cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ales ca prim ministru prin anii 1938-1939. Era o confuzie gravă și mult prea frecventă. Mai puțin se știa pe atunci că numele de Nicolae Cristea fusese purtat și de niște delegați la Marea Adunare de la Alba Iulia; dintre ei, doi se născuseră în 1882, fiind unul din Mândruloc, județul Arad, și altul din Ocna Mureș, Alba, iar cel de-al treilea, chiar cu șapte ani mai tânăr ca ceilalți, reprezenta Sita Buzăului, Covasna. Nici aici nu era posibilă vreo confuzie, pentru că memorandistul sibian se născuse cu câteva decenii bune înainte, iar destinul lui fusese cu totul singular. După activitatea desfășurată în perioada redactării Memorandului, Nicolae Cristea a fost implicat în rușinosul proces  intentat la Cluj în mai 1894, moment în care el a redresat moral pe ceilalți camarazi de suferință, încurajându-i prin propriul său exemplu să-și redobândească demnitatea  în fața judecătorilor maghiari care îi inculpau în mod tendențios. Odată condamnat la 8 luni de detenție, Nicolae Cristea va fi întemnițat la Vaț în Ungaria. El, fostul redactor-șef al publicației “Telegraful Român”, care vreme de 18 ani a conceput editorialele gazetei sibiene cu un condei alert, pus în slujba cauzei românești, nu pierde timpul, ci scrie cu temeritate un nou studiu politic intitulat La țintă și altul Din trecut spre viitor, pe care nu ezită să le publice după ieșirea din temnița maghiară. Pe coperta celui de-al doilea, în locul numelui său de autor apare o zăbrea de închisoare, ca avertisment că mesajul cărții putea să-i atragă autorului o nouă întemnițare. În corespondența lui Nicolae Cristea în vremea detenției la Vaț cu fiica sa, Maria, răzbate încrederea că vor veni zile mai bune pentru “Familia cea mare” a românilor din Transilvania. Instituția bisericească sibiană, unde activa ca asesor, nu vedea cu ochi buni activitatea lui politică, astfel că, după întoarcerea din temniță, unde plătise șederea sa acolo, conform dispozițiilor oficiale ale statului austro-ungar, decide să nu-i dea timp de câțiva ani salariul meritat pentru munca sa. Iată o altă fațetă a eroismului său de luptător pentru cauza românilor transilvăneni, pedepsit nu numai de dușmanii săi politici, ci și de propriii conaționali, optuzi la ideea marelui ideal național al românilor.
 Dar câți dintre contemporanii noștri îl cunosc pe memorandistul Nicolae Cristea? Cea mai mare nedumerire, una care chiar mă revolta, era să văd că, în anii socialismului, lumea identifica pe memorandistul finelui de secol a XIX-lea cu un comunist având același nume, respectiv Nicolae Cristea (1906-1943), voluntar în Brigăzile Internaționale cu care a participat la Războiul Civil din Spania și în Rezistența Franceză din al Doilea Război Mondial. Cum să scot din terenul contondent al atâtor confuzii imaginea sibianului de inițiativă socială și de atitudine politică, publicist notoriu în secolul său, cel mai mare dintre toți, cum avea să susțină istoricul Vasile Netea? Chiar dacă nu aveam argumente să împărtășesc aprecierea superlativă a istoricului V. Netea, înțelesesem că modelul memorandistului merita urmat, dar pentru aceasta cineva trebuie să-l facă mai bine cunoscut.

Așa a început cercetarea mea. Dar imboldul cu al său primus movens nu mi-a aparținut. Îmi amintesc surpriza unui telefon primit, probabil prin anii ‘80, de la directorul Editurii Științifice și Enciclopedice de la București, Mircea Mâciu, care, fără vreo explicație argumentativă, mi-a solicitat direct și hotărât o carte cu opera publicistului Nicolae Cristea. M-a prevenit că o restituire corectă, realizată științific, presupune un sacrificiu de energie, de timp, iar rezultatul ce mă aștepta era că numele meu de îngrijitor al ediției va figura într-un rând mărunt, aproape neobservat, întrucât cu litere majuscule va fi pe copertă și pe pagina de titlu numele autorului. I-am răspuns că mi se pare normal să fie așa, astfel că înțelegerea noastră părea deplină. Numai după ce am pus receptorul la loc, m-am întrebat de unde mă cunoaște directorul editurii. Probabil din scris, pentru că în câteva publicații importante, cum era „Transilvania” la Sibiu și „Manuscriptum” sau „Limbă și literatură” la București, se putea-mi-am zis- să fi reținut ceva din articolele mele. Mult mai târziu, adică de prin anul 1980, când Constantin Noica a început să mă viziteze la Sibiu, mi-a parvenit amănuntul că el, filosoful, era bun prieten cu profesorul Mâciu și că exact în biroul acestuia de la editură dăduse întâlnire lui Mihai Drăgănescu, autorul studiului Profunzimile lumii, gânditor pe care l-a sfătuit să se ocupe numai de filozofie, părăsind toate celelalte preocupări. Noica se oferea în mod stimulator chiar să fie lectorul viitorului volum al lui Drăgănescu, ceea ce se va petrece în 1984. Dar în acest răstimp, ei s-au întâlnit nu numai la București, ci și la Păltiniș sau la Recea Făgărașului. Raționamentul meu se plia pe faptul că în perioada 1980-1987, cât a durat prietenia noastră intelectuală, desigur că i-am arătat domnului Noica Jurnalul lui Nicolae Cristea descoperit în arhiva Institutului Ortodox din Sibiu, text pe care mi-am propus, pentru început, să-l public într-o ediție critică. Spre a realiza ce presupune o asemenea restituire științifică îmi amintesc că l-am consultat și pe prof. univ. Eugen Simion la Academia Română. 

Oricum, am pornit la drum fără să pot realiza ce mă va aștepta, pentru că plecam pe urmele unui intelectual poliglot care stăpânea perfect limbile străine latină, germană, maghiară și chiar franceză, astfel că Jurnalul cuprindea citate din toată presa Imperiului austro-ungar și chiar din țările Vestului Europei. Nicolae Cristea fusese un cititor pasionat și consecvent. Au urmat 10 ani de căutări prin presă, în descinderi la marile biblioteci din București, Cluj-Napoca, Alba Iulia și, desigur, Sibiu, ca să ajung în final la redactarea celor 146 note bibliografice ale acelei ediții, căci fără de ele cartea nu putea fi înțeleasă de contemporanii mei. 
Am considerat că un preludiu cu totul necesar ar fi un volum al meu cu câteva studii dedicate în acei ani publicistului, lucrătorului astrist, inițiatorului social și omului politic, intitulat Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa la Editura TechnoMedia, Sibiu 1996, cu o a doua ediție în 2011, care a fost prefațată de acad. Mircea Păcurariu, iar postfața a fost semnată de Ana Grama. În 1998,  vedea lumina tiparului cartea Nicolae Cristea, File de memorialistică. Jurnal, cu prefața Înalt Prea Sfințitului Antonie Plămădeală, editată la Casa de Presă și Editură Tribuna. De acum, drumul spre restituirea publicisticii lui Cristea mi se părea deschis, dar articolele nesemnate în presa timpului mi-au creat o reală dificultate de principiu, ca și limba română puternic latinizată din „Telegraful Român” de la Sibiu în perioada aceea, care m-a descurajat mult, foarte mult timp. Cel care avea să îmi redea încrederea mulți ani mai târziu a fost universitarul bucureștean Marin Diaconu, eminent îngrijitor de ediții dedicate îndeobște unor filosofi români, drept care le-a consacrat ediții lui Nicolae Vulcănescu, Nae Ionescu și Emil Cioran, dar și academicianului Eugen Simion ori Expresionismului românesc etc.. Modelul Domniei Sale și colaborarea directă la două ediții dedicate lui Radu Stanca, pe care le-am îngrijit împreună, mi-au redat curajul să revin la restituirea abandonată după semnalările din 1986, când la aniversarea celor 125 de ani ai Bibliotecii Astra din Sibiu a atras atenția asupra personalității acelui bibliotecar și arhivar din începuturile instituției și volumele  din 1996 și din 1998, deja menționate. Am împărțit cu prof. univ. Marin Diaconu travaliul îngrijirii unui alt segment din opera lui Nicolae Cristea, anume Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, volum apărut la Editura D*A*S din Sibiu în 2018, anul Centenarului. 
Tot acest exercițiu de îngrijire critică, ce depășește trei decenii de muncă, mi-a folosit la construirea celui mai dificil volum, dedicat Publicisticii lui Nicolae Cristea, apărut în 2019 la aceeași Editură D*A*S din Sibiu. Selecția celor mai reprezentative dintre editorialele perioadei 1865-1883 a fost înlesnită de declarația limpede pe care Nicolae Cristea a făcut-o la finalul primei părți a serialului Idei conducătoare: „Pentru a delătura presupunerile răspândite uneori cu tendenție, declarăm că toți articulii câți se scriu în fruntea foaiei noastre fără vreun semn sau nume, sunt scriși de redactorul acestei foi. R[edacția]“ Articolele selectate aici readuc în atenție temele preocupărilor sale pentru ridicarea meseriașilor români în Transilvania, inițiativă finalizată în 1867 cu organizarea Reuniunii sodalilor români de la Sibiu. În studiul său amplu Cestiunea lucrătorilor autorul dovedește virtutea didactică a explicării detaliate a evoluției de la Antichitate la lumea contemporană lui, lăsându-ne să descoperim modelul luat din chiar istoria medievală a cetăților privind  legătura productivă dintre maestrul unei meserii și ucenicul (adică sodalul ) său: „Între murii cetăților își ocupa meseria locul său. Forma ei era cea a întreprinderii mici și a lucrului de mână, persoana întreprinzătorului sta în strânsă legătură cu lucrul. Maestrul lucra cu sodalii săi împreună și aceștia trăiau cu dânsul laolaltă, având casă comună și primeau pentru munca lor subzistență și o plată computată după timp și după bucățile lucrate. Numărul diverselor meserii a crescut repede. În documentele cetăților din secolul 11 și 12, aflăm enumerate mai mult de 50 specii de meserii.” Descoperim o accepție a eroismului în chiar această inițiativă profesională  cu deschidere social-economică, ce promova neamul românesc din Transilvania. 

Prin grupajul articolelor Idei conducătoare, Cristea propune cititorilor ziarului „Telegraful Român” o istorie comentată cvasididactic a românilor transilvăneni în vremea Revoluției de la 1848 și a perioadei ce i-a urmat acesteia. „Dacă nu ne trimitea providenția pe un Iancu, care cu geniul său să știe concentra un număr de combatanți, epoca cea mai mare trecea peste noi, pe lângă toate sacrificiile, ca alte multe, fără de a ne însemna numele în analele sale.” Editorialul acesta dedicat comentării Adunării de pe Câmpul Libertății din Blaj în 1848 reconfirmă crezul său politic activist bazat pe „razimul de dinastie și tron, factorul cel unic neschimbăcios în monarhia noastră și apărarea intereselor naționale pe terenul legal, în strânsă legătură cu interesele, (punctele 1,3 și 4 al Protocolului adunărei din 3 mai 1848) patriei comune.” Este evenimentul european pe care în cursul său de istorie universală de la Universitatea din Leipzig din anii începutului de deceniu al VII-lea din secolul al XIX-lea contele Heinrich von Treitschke îl deformase în defavoarea românilor. În fața unei asemenea falsificări, studentul sibian nu a ezitat să ia cuvântul, corectând pe profesorul său cu argumente convingătoare. Profesorul își va corecta afirmațiile din curs și va cere în mod public scuze studentului român Nicolae Cristea. Relația dintre ei se va menține peste ani, căci presa sibiană a anului 1887 consemnează cu ocazia sărbătoririi lui Fr. Schiller, eveniment organizat de Asociația pentru cunoașterea Transilvaniei, vizita făcută de conte în orașele transilvane și nu ne îndoim că la Sibiu a fost posibilă o reîntâlnire cu Nicolae Cristea. „Profesorul dr. Heinrich von Treitschke- precizează cu exactitate ziaristul german- a părăsit sâmbătă seara Sibiul, îndreptându-se spre Mediaș, unde a stat câteva ore, plecând apoi la Sighișoara, de unde duminică a plecat la Brașov. Peste tot a fost primit de foști studenți și admiratori într-un mod cordial. De la Brașov s-a îndreptat spre granița țării. Ne dorim o revedere cu el pe durată mai îndelungată.”(s.n.)

Slujind Biserica Ortodoxă Română la Sibiu ca profesor de morală la Institutul teologic și ca asesor consistorial, Cristea a activat direct sub oblăduirea a patru mitropoliți, începând cu Andrei Baron de Șaguna și continuând cu urmașii lui. În mod cert, în aprecierea publicistului nici un altul nu l-a putut egala pe „epocalul” și „neprețuitul” Șaguna, a cărui viață era „un ideal de virtute”. Dincolo de ajutorul financiar pe care tânărul ocner îl primise de la Înalt Prea Sfântul Andrei spre a face studii la Universitatea din Leipzig, Cristea a urmat modelul șagunian, susținându-i proiectele bisericești și sociale. Ideile șaguniene au devenit propriul său crezământ și întreaga viață a lui Nicolae Cristea a fost pusă în slujba lor. Cristea i-a stat alături până în ceasul morții, drept care comemorarea înaltului arhiereu i-a prilejuit amintirea sfaturilor pe care le rostea Mitropolitul Andrei: „Constanți și zeloși” pretindea până era în viață nemuritoriul Arhiereu să fim, „spre a ne ține la înălțimea învățăturilor umanitare și civilizatoare”, precum a fost dânsul în toată viața sa, până și pe patul boalei sale ultime. Pentru că, zicea dânsul, fiecare din noi „este membru al unei familii, al unei națiuni, al unei religiuni și al unei patrii” și numai pe calea indicată, prin constanță și zel „răspunde“ cineva și îndatoririlor sale creștinești și „doctrinelor moderne de civilizațiune”. Constanți și zeloși să pretindem și noi de la noi înșine să fim, de sus până jos, și ne vom arăta demni de numele de creștin, demni de a fi membri ai unei familii, națiuni și patrii; dară totdeodată și demni de mormântul care nu va mai fi un centru sau tezaur de doliu, ci un loc de peregrinagiu pentru toată suflarea care prețuiește faptele și nu consideră sărăcia verbelor.” (s.n.) Iată înserate în acel remember plin de pioșenie principiile etice ale decalogului șagunian lăsat urmașilor. Când s-au împlinit 10 ani de la moartea „celui mai mare dintre Părinții sufletești, cari le-au păstorit vreodată biserica, și celui mai distins bărbat politic din câți au condus vreodată afacerile politice ale Românilor din Transilvania” autorul articolului comemorativ Ziua de doliu nu ezită să folosească superlativul pentru „geniul acel mare al secolului”, întrucât Andrei Șaguna avea incontestabilul merit „de a desgropa un popor politicește și bisericește și a-i asigura, între împregiurări grele, metropolia desgropată de dânsul de sub ruinele, sub care era îngropată de la 1700, mulțămită intrigelor iesuitice în alianță cu ignoranța clerului nostru înalt din timpurile acele.”
   Cărturarul român Nicolae Cristea, care s-a implicat în mod responsabil în marile evenimente politice ale Transilvaniei din a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea spre a sluji idealul legitim al neamului său, a dat dovadă de patriotism și spirit de jertfă eroică. Cea de-a cincea carte pe care i-am dedicat-o se intitulează Procesul memorandistului Nicolae Cristea, publicată în colaborare cu Marin Diaconu (Editura Eikon, București, 2021), luminează drama trăită de acest luptător pentru drepturile românilor în Transilvania. Inițiator al Societății sodalilor români la Sibiu în 1867, Cristea a activat timp de 30 de ani ca președinte al ei, mândru să vadă că în 19 localități ale Transilvaniei exemplul său este urmat și astfel se ridică meseriași români, care să constituie pătura profesional-socială ce deținea puterea economică a întregii societăți.  Neezitând să-și dea aproape întreaga avuție pentru ajutarea tinerelor meseriași, Cristea a murit sărac, simțindu-se, așa cum notează în Jurnalul său, neînțeles de conducătorii Bisericii pe care a slujit-o cu o dreaptă credință. Chiar dacă nu este îndeajuns cunoscut tinerelor generații, cum ar merita pentru spiritul său de jertfă, multiform manifestat, numele lui Nicolae Cristea trebuie așezat în Panteonul eroismului românesc. În 7 februarie se împlinesc 122 ani de la moartea sa, când s-ar cuveni să-i aprindem o lumânare pe mormântul aflat pe aleea a doua din Cimitirul municipal.