Sibiul urban. Miercurea Sibiului, cel mai nou oraș al județului. Mediașul, cel mai vechi

Primul oraș atestat documentar pe cuprinsul județului nu a fost Sibiul, ci Mediașul. Localitatea de pe malurile Târnavei Mari a fost declarată oraș în 1359, cu șapte ani mai devreme decât cea de pe malurile Cibinului, chiar dacă prima mențiune a Sibiului datează încă din 1191.

Agnita a avut de așteptat 670 de ani până să fie ridicată la rangul de oraș, iar Cisnădia a obținut această titulatură după Al Doilea Război Mondial.

Copșa Mică și Ocna Sibiului au fost declarate orașe în anii 60 ai secolului trecut, iar alte trei localități, cu puțin timp înainte de revoluție, Tălmaciu, Avrig și Dumbrăveni.

Cel mai nou oraș din județul Sibiu este Miercurea Sibiului, titulatură pe care a obținut-o la un an după Săliște.

Mediaș – primul oraș din județul nostru

Situat în nordul județului, municipiul de pe malurile Târnavei Mari a fost atestat documentar pentru prima dată la 3 iunie 1267. Pe teritoriul actual al Mediașului a existat, în epoca romană, castrul Media, iar în secolele XII-XIII, regii de la acea vreme ai Ungariei au așezat în această zonă sași, anume coloniști germani și vest-europeni.

În prima mențiune documentară a Mediașului, în 1267, apare denumirea Mediesy.

Mediașul a fost declarat oraș în anul 1359.

Puțini sunt cei care știu că, la Mediaș, în 1576, Ștefan Bathory a fost ales rege al Poloniei, iar în 1605, Istvan Bocskai a fost uns principele Transilvaniei.

În prezent, conform recensământului din 2022, la Mediaș trăiesc aproximativ 40.000 de persoane, după ce, în 1912, erau puțin peste opt mii și jumătate, dar în anul marelui cutremur din România (1977), numărul acestora depășea 65.000.

De municipiul de pe Târnava Mare aparține și satul Ighișu Nou.

Sibiu – pe urma Mediașului, la 7 ani distanță

Reședința de județ a fost înființată spre finalul celei de-a doua jumătăți a secolului al XII-lea, prima mențiune a cetății de pe Cibin datând din 20 decembrie 1191, sub numele de Cibinium, într-un document ecleziastic al Papei Celestin al III-lea, cel care recunoștea existența Prepoziturii Sibiului, la rugămintea Regelui Bela al III-lea.

Se presupune că, în zona cartierului Gușterița de acum, ar fi existat castrul roman Caedonia, iar în situl arheologic Fântâna Rece, tot în Gușterița, s-ar fi descoperit o așezare geto-dacică din secolul al II-lea înainte de Hristos, dar și ateliere meșteșugărești din epoca romană și o locuire din Neolitic, conform Wikipedia.

Sibiul a devenit, în secolul al XIV-lea, un important centru comercial, iar secole la rând a fost cea mai importantă cetate germană din Transilvania.

De la 1366 datează prima atestare documentară ca Hermannstadt, an în care a fost declarat oraș.

La 1850, Sibiul avea aproape 13.000 de suflete. O jumătate de secol mai târziu, numărul locuitorilor localității de pe malurile Cibinului creștea la peste 21.000.

De aici, până în 1992, Sibiul a cunoscut o permanentă înflorire din acest punct de vedere, ajungând la aproape 170.000 de locuitori, pentru ca, la recensământul de-acum trei ani, să mai numere puțin peste 134.000 de oameni.

De Sibiu aparține și stațiunea turistică Păltiniș, care a cunoscut o oarecare înflorire în ultimii ani, deși este mult în urma altor stațiuni montane din România.

Agnita – declarată oraș după aproape 700 de ani de la prima atestare documentară

A fost amintită pentru prima dată într-un document la 1280, adică la puțin timp după Mediaș. Agnita era un târg cu tradiție meșteșugărească, Wikipedia pomenind că era renumită pentru breslele săsești ale tăbăcarilor, croitorilor, cizmarilor, dogarilor și olarilor.

Agnita a fost declarată oraș în 1950. Mai trebuie menționat un lucru, și anume că, în zonă, calea ferată cu ecartament îngust Sibiu – Agnita se află pe lista monumentelor istorice din țara noastră.

Agnita are, în prezent, aproximativ 9.000 de locuitori, dar a avut și aproape 13.000 la 1977 și peste 12.000 la recensământul din 1991.

De Agnita aparțin satele Coveș și Ruja.

Avrig și Dumbrăveni, declarate orașe în anul revoluției

Situat la poalele Munților Făgăraș din Carpații Meridionali și pe Valea Oltului, Avrigul este atestat documentar în anul 1364.

Cele mai vechi descoperiri de pe actualul teritoriu al localității sunt din epoca bronzului, conform Wikipedia, mai precis din perioada 1700 – 800 î. Hr., sursa menționând însă că ”lipsesc urme palpabile din epoca stăpânirii romane”.

Printre personalitățile Avrigului se numără fondatorul învățământului în limba română din București, Gheorghe Lazăr, precum și guvernatorul Transilvaniei din perioada 1777-1787, Samuel von Brukenthal, printre moștenirile lăsate de acesta numărându-se reședința de vară și parcul baroc din localitate.

Avrigul, care mai are în subordine localitățile Bradu, Glâmboaca, Mârșa și Săcădate, avea aproximativ 15.000 de locuitori la recensământul din 1992, după ce, la 1850, numărul acestora era de trei ori mai mic, pentru ca, la ultimul recensământ, în 2021, numărul acestora să fie de 12.534.

Avrigul a fost declarat oraș cu câteva luni înainte de căderea soților Ceaușescu, în august 1989.

Dumbrăveni – urme de viață încă din paleolitic

Pe aria localității situate la 20 de kilometri de Mediaș și la 77 de Sibiu, pe malurile Târnavei Mari, în regiunea dealurilor mijlocii a Podișului Transilvaniei, au fost descoperite obiecte și oseminte care înaintează ipoteza că ar fi existat așezări omenești încă din paleolitic, dar primele dovezi clare de viață omenească pe aceste meleaguri au o vechime de circa trei milenii.

A urmat descoperirea indiciilor că în zonă ar fi trăit dacii, apoi romanii, Dumbrăveniul fiind pe ruta marelui drum roman care unea Apulum (Alba Iulia), pe Târnava Mare, de Odorhei. Apoi, pe teritoriul actualei localități a fost descoperit un tipar masiv de bronz folosit pentru presarea pieselor ornamentale aplicate pe harnașamentul cailor în secolul al VIII-lea, pe vremea dominației avarilor.

Pe valea Târnavelor, feudalismul maghiar a ajuns în secolul al XII-lea, iar Comitatul Târnava, care se întindea – conform Wikipedia – ”la sud până la râul Târnava Mare (între Blaj și Sighișoara) și la nord de la Bălăușeri până la Iernut” cuprindea 113 localități, prin care și satul Dumbrăveni.

Prima atestare documentară a Dumbrăveniului este în anul 1332, sub numele de Ebes, Ibașfalău, în limba română, oficial Elisabetopol, Eppeschdorf în dialectul săsesc, Elisabethstadt în germană, iar în limba maghiară, Ebesfalva sau Erzsébetváros. În documente din secolele XIV-XV, Dumbrăveni apare, susține aceeași sursă, sub numele de Ebesffalwa, satul lui Ebes, probabil numele unui stăpân feudal, nume care se va păstra până la începutul secolului al XVIII-lea. Românii au continuat să numească localitatea Ibașfalău, până în anul 1918, când va fi denumit Dumbrăveni.

Localitatea de pe Târnava Mare a devenit un important târg în secolul al XVIII-lea, iar la 1724, un centru armean prosper, fiind chiar reședință domnească în timpul lui Mihai Apaffy. Dumbrăveni a devenit oraș oficial în 1989, odată cu publicarea Legii 1 din 20 octombrie privind reorganizarea teritorială a teritoriului Republicii Socialiste România.

Populația Dumbrăveniului era de 6.238 persoane, conform recensământului din 2021, în scădere față de cel din 2011 (7.388).

Cisnădie – oraș după Al Doilea Război Mondial

Heltau în germană, De Hielt, Hilt sau Helt în dialectulsațiloe, Cisnădia a fost fondată de coloniștii germani chemați în țară de regele Geza al II-lea al Ungariei.

Prima mențiune documentară despre o așezare pe locul actual al orașului, conform Wikipedia, datează din 1204, fiind făcută într-un document al Regelui Emeric al Ungariei, sub denumirea de Rivetel.

Cisnădia a fost menționată documentar pentru prima dată în 1323, istoricii presupunând că pe actualul teritoriu al acesteia ar fi fost fondată, în 1150, o localitate distrusă de năvălirile mongolilor, Ruetel.

Wikipedia menționează că, la 1425, aici a fost construit primul turn cu ceas din Transilvania.

Cisnădia a înregistrat constant o creștere a populației, de la 1400 de locuitori în 1763, conform aceleiași surse, la peste 20.000 în 1992, pentru ca, ulterior, să regreseze, ajungând la aproximativ 22.000 în urmă cu trei ani.

Localitatea de la poalele Măgurii a fost declarată oraș imediat după Al Doilea Război Mondial, în 1946. În pezent, de aceasta aparține și localitatea Cisnădioara.

Copșa Mică – 1961

Localitatea din vecinătatea Mediașului a fost atestată documentar în anul 1263, sub denumirea de Kapws. Ulterior o regăsim drept Copus (1283) și Kapus (1296), iar în anul 1402, ca și Parva Kabaz, an în care regele Sigismund de Luxemburg scoate localitatea de sub jurisdicția comitetului secuilor.

În secolul al XV-lea, pe locul actualei Biserici Evanghelice s-a construit un turn de pază, în fond un mic punct de vamă pe drumul de la Blaj la Mediaș, de unde și traducerea din limba maghiară, ”Poarta Mică”. Iar în jurul acestui turn avea să ia ființă Copșa Mică de astăzi.

În a doua parte a secolului al XIX-lea, odată cu construirea drumului național ce lega Sibiul de Sighișoara și de Brașov, s-au dat în folosință liniile de cale ferată Sibiu – Copșa Mică și Teiuș – Brașov, care treceau prin Copșa Mică, astfel că localitatea devenea, la 1872, un nod feroviar important, însă dezvoltarea pe reped înainte a localității avea să i se datoreze și descoperirii și exploatării gazului metan, prima sondă fiind înființată în 1913. La scurt timp însă, exploatarea gazului metan a fost întreruptă pentru că începea Primul Război Mondial.

Primele semne ale industrializării localității au apărut la 1935, iar în 1961, după ce omenirea trecuse prin Al Doilea Război Mondial, Copșa Mică a fost declarată oraș.

La recensământul din 1930, conform Wikipedia, la Copșa Mică erau înregistrați 1.170 locuitori, majoritatea maghiari (785). Mai puțin de jumătate din numărul acestora erau români, iar germani, doar 27.

În 26 de ani, Copșa Mică și-a mărit aproape de patru ori numărul locuitorilor (4.032), iar la recensămintele din anii 1966 și 1977 avea peste 6.000 de persoane, pentru ca, în 1980, să fie aproape de a depăși pragul de 7.000 (6.939 locuitori).

Ulterior, numărul lor avea să scadă, ajungând la 5.404 în 2011, iar la recensământul din 2021, la 4.570.

Miercurea Sibiului – cel mai nou oraș din județul Sibiu

Situată pe Valea Secașului, în partea vestică a județului Sibiu, la limita cu județul Alba, în Podișul Secașelor, Miercurea Sibiului este situată pe locul unde au fost descoperite dovezi materiale ale unor locuiri încă din cele mai vechi timpuri. Aici s-a descoperit o așezare aparținând culturilor Starcevo-Criș  din neolitic și Petrești din eneolitic, dar și materiale din epoca bronzului și dacice.

Miercurea Sibiului a fost fondată în a doua jumătate a secolului al XII-lea de către coloniștii sași, iar prima atestare documentară a localității datează din anul 1290, sub numele de Ruhcmark.

Miercurea Sibiului are în subordine satele Apoldu de Sus și Dobârca, devenind oraș în anul 2004.

Ocna Sibiului – ”Salzburg” de România

Zăcămintele de sare de la Ocna Sibiului au fost exploatate încă de pe timpul romanilor, iar exploatarea continuă a dus la formarea unor mari caverne subterane care, prin prăbușirea lor, au format nu mai puțin decât 16 lacuri, printre care ”Lacul fără fund”, Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu ori Ocnița (Ocna Mică), zece dintre ele conținând apă sărată. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare – Lacul Trestiilor și Lacul Austel. Celelalte patru sunt de apă dulce.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, la Ocna Sibiului mai era deschisă o singură ocnă de sare, aceasta fiind închisă în anul 1931.

La Ocna Sibiului au fost descoperite unelte din epoca bronzului (1.900-800 î.Hr.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Aici a fost înființată prima stațiune balneară, în anul 1845.

Ocna Sibiului a avut nenumărate denumiri de-a lungul vremii, inclusiv una în limba germană pe care o poartă o importantă localitate din Austria în prezent, Salzburg. Printre denumirile vechi s-au numărat Vizocna, Salzbrich – denumire în dialectul săsesc, Zâltsbrix și în maghiară Vizakna, Vízakna.

Ocna Sibiului a fost declarată oraș în anul 1968.

Conform recensământului din 2021, Ocna Sibiului avea o populație de 3.434 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior, din 2011 (3.562). Wikipedia susține că majoritatea acestora sunt români (77,34%), cu minorități de maghiari și rromi. La recensământul din 1930 au fost înregistrați 3.969 locuitori, dintre care 2.781 români, 941 maghiari, 142 țigani și 92 germani, conform aceleiași surse.

Săliște – în rândul orașelor din 2003

În limba latină Magna Villa Valachicalis, adică marele sat al românilor, Săliște reunește, sub ”umbrela” sa, cele mai multe localități, în comparație cu celelalte orașe sibene: Aciliu, Amnaș, Crinț, Fântânele, Galeș, Mag, Săcel, Sibiel și Vale.

În dialectul săsesc i se spunea Selischte, iar în germană, Grossdorf, Langendorf sau Langesdorf. În maghiară, Szelistye.

Conform Wikipedia, școala din Săliște este atestată documentar din anul 1616, dar există certitudini că ar fi existat înainte de această dată.

Săliște a fost declarat oraș în 2003. Printre personalitățile acestuia se numără dr. Ioan Lupaș – protopop, profesor universitar, istoric, academician, dr. Onisifor Ghibu – profesor de pedagogie, academician, Dumitru Roșca – filozof, profesor universitar, academician,

Mircea Desideriu Banciu – chimist, academician, Nicolae Vulcu – deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1918, Axente Banciu – profesor, publicist, membru al Academiei Române, Nicolae Peligrad, călugărița Marina Hociotă sau dr. ing. ec. Ioan Popa-Popoiu, decedat în 2005, la Erlangen, în Germania, doctor în economie, filantrop, fost director economic la firma Siemens AG din orașul Erlangen.

Conform recensământului din 2021, populația orașului Săliște este de 5.710 locuitori, în ușoară creștere față de recensământul anterior, din urmă cu un deceniu ( 5.421). Dintre aceștia, aproape 90% sunt români.

Tălmaciu – martorul multor evenimente istorice

Numele localității ar proveni de la tribul peceneg talmaci, conform Wikipedia, fiind atestată documentar la 1265 drept Tholmach.

Poziționată în apropierea intrării în defileul Oltului, așezarea a avut o însemnătate aparte încă de pe vremea romanilor, care construiseră un castru puternic pe raza localității, la intrarea în defileul Jiului, Caput Stenarum, conform aceleiași surse.

Mai târziu, pe dealul din vestul localității, regii Ungariei au construit cetatea Landeskrone, ”Coaroana țării”, în limba germană.

Tălmaciu a devenit centrul scaunului românesc cu același nume, după colonizarea sașilor, având în componență Boița, Tălmăcelul, Racovița, Turnu Roșu, Sebeșu de Jos și Plopi, o așezare dispărută între timp, iar la 1453, Scaunul Tălmaciului a fost subordonat Scaunului Sibiului, conform Wikipedia.

Dată fiind poziționarea în imediata vecinătate a intrării în defileul Oltului, localitatea a fost martora trecerii trupelor romane în timpul războaielordaco-romane, a celor otomane spre Transilvania, iar la 1599, oastea lui Mihai Viteazu s-a regrupat în apropiere, înaintea bătăliei de la Șelimbăr.

Mai târziu, lângă Tălmaciu au avut loc ciocniri între armata generalului Bem și trupele țariste, la 1848, iar în timpul Primului Război Mondial, la 1916, localitatea  a fost teatrul operațiunilor militare ale Armatei Române în Bătălia Sibiului.

Numărul locuitorilor Tălmaciului a crescut de la 1.284, în 1910, la aproximativ 10.000 în 1977, în prezent numărul acestora fiind de circa 7.000.

Tălmaciu a fost declarat oraș în 1987.

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰