Și intrând iarăși în Capernaum… (Marcu 2. 1- 12)

Domnul Hristos în dispoziția Lui de Dumnezeu Întrupat. Mereu aproape de nevoia oamenilor răniți, bolnavi, muribunzi. Mereu impresionat ca Unul care este Viața. Care dăruiește viața ca un dar de preț. Ca unicul dar care ne leagă fundamental de El. Pentru că darul rămâne viața, virtuțile din ea fiind răspunsul nostru la acest dar. Așa se întâmplă Duminica aceasta sub ochii noștri. Într-o zi aglomerată în a face bine Hristos este bucuros de frățietatea oamenilor care încearcă să facă binele. E remarcabilă descrierea pe care o propune Evanghelistul Marcu. Oamenii aud că Domnul este în casă- presupunem că în casa soacrei lui Petru, astăzi marcată de artefactul unei basilici bizantine- dinaintea sinagogii Capernaumului. Le grăiește cuvântul. Constituise un nou prag nou de comunicare a Legii și Adevărului. Vorbind oamenilor, adunându-i, construind comunitatea din care va rodi în ani Lumina adevărului. Din mijlocul mulțimii se desprinde o „echipă e intervenție”: patru bărbați. Atât. Au înțeles că nu doar cuvintele sunt specializarea Învățătorului din fața lor. Aducând pe prietenul lor bolnav dinaintea Domnului pe asta se și bazează. Că din gesturile lor Domnul va înțelege. Oamenii aceștia tac. Pare să înțeleagă că dacă îți ajuți aproapele împlinești porunca iubirii. Pare că pentru ei e mai important să aducă un om la Hristos așa, bolnav și muribund, decât să laude cât de bun orator este Hristos. nu mai era loc de ascultători. De aceea „făcătorii” sparg acoperișul. Îndrăznesc că de aici s-a inspirat Kierkegaard (1813-1855) atunci când vorbește, în Frică și cutremur (Humanitas, ed. II-a, 2005, 248 pg.) despre nevoia spărturii în conștiință pentru a-L vedea pe Hristos. Că este nevoie de o fereastră deschisă în tine pentru ca Dumnezeu să poată privi în adâncul tău. Impresionanta deschidere aduce răspunsul lui Dumnezeu: „Și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate sunt păcatele tale!” (Marcu 2.5). nimic din ce ar fi putut mărturisi cei de față nu a fost la fel de important ca voința oamenilor acestora de a-l prezenta pe prietenul lor, pe aproapele lor, dinaintea lui Iisus Hristos. cel care deschidea inimile spre a înțelege nevoia de a lărgi inima pentru ca în ea să poată locui credința și crește iubirea cu nădejde. La vremuri de grea cumpănă pentru aproapele a face înseamnă a avea credință.

Cărturarii. Cârcotașii de pe facebook-ul din Capernaum. E drept că zic doar în inimă: „Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele fără numai Dumnezeu?” (Marcu 2.7). Cârteală ce pare fundamentată. Nu lipsa de cunoaștere a textului li s-ar putea reproșa ori a învățăturii- în care erau experți- ci exact lipsa a ceea ce aveau cei patru purtători de slăbănog: intuiția Dumnezeirii lui Hristos! Îndrăznesc să spun că pare îngăduit mereu ca Dumnezeu să fie cârtit de funcționarii Lui pentru ca să se vădească puterea și slava Lui de Dumnezeu. Domnul cunoaște ce spun în inima lor. Le și spune că știe ce gândesc- nici nu pot să-mi închipui ce o fi fost în mintea lor când au înțeles că Hristos i-a prins – și pentru a le combate îngustimea lipsită de intuiție le deschide inima cu încă o minune: vădește puterea Sa întru iertarea păcatelor prin ridicarea slăbănogului din boală. Și ce boală.

Porunca Lui pare acum, privind prin prisma Învierii Domnului și a tot ce s-a vădit Biserica a fi în veacul lumii de acum, o normalitate a Împărăției ce va să vie. Domnul spune: „Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” (Marcu 2.11). Omul strânge patul și trece pe dinaintea tuturor spre ale sale. Pare că nu vrea să lase urme, nu vrea să supere, nu vrea nimic dar absolut nimic din ceea ce l-ar fi făcut „vedetă locală”. Așa rămâne în Evanghelie. Nimic zicând. Împlinind porunca după ce prietenii săi împlinesc porunca. Fără nici un exces de rostiri ori trăiri. Dându-ne prima icoană a Împărăției Normalității la care ne cheamă Domnul Hristos. de ce anume este importantă povestea vieții lui încât Biserica să o așeze martor Duminicii acesteia- a 2-a din Post, laolaltă cu pomenirea Sfântului Grigorie Palama, teologul Luminii celei necreate și văditorul relației văzut-nevăzut în întreaga dialectică a mărturisirii Bisericii? pare că exact din acest binecuvântat motiv. Că slăbănogul oferă modelul firii căzute ce are nevoie de purtare dinaintea lui Dumnezeu pentru ca Harul acestuia să împlinească vindecarea nevăzută și ridicarea văzută. O vindecare întreagă. Slăbănogul s-a vindecat de slăbiciune- cel mai probabil paralizie- dar oare ei, cărturarii? Dacă citim continuarea capitolului din Evanghelia după Marcu nu prea par vindecați. Cârtesc la prânzul luat cu vameșul Levi al lui Alfeu- viitorul Apostol Matei- și cu păcătoșii ce-l urmau răcorindu-se în cuvintele Lui. Obraznici cred că e suficient să știi ca să ai dreptate. Credeau că e suficientă litera pentru ca Legea să se împlinească în cuvintele lor. Și atitudinea lor va continua pe întreg parcursul vieții Mântuitorului ba chiar și după moartea și Învierea Lui. Știu tot mai puțin esențialul. Țin la părerea lor legalistă mai mult decât la vederea Dumnezeului Celui viu deși toată Legea era construită tocmai pentru a le arăta pe Mesia. Ei se cred mai importanți decât Mesia, mai mesianici în gândire și acțiune decât Hristos Domnul, Care Este Mesia.

Boală grea la profesioniștii cunoașterii suficiente. Limitate la sine și atât. Boală grea și încă nevindecată la proprii noștri cunoscători autosuficienți. Hristos asta încercase să vindece dincolo de ridicarea slăbănogului prin iertarea păcatelor. Necredința celor care susțineau că ei cred în Dumnezeu. pe care se încăpățânează să-l așeze în dioptriile propriei lor vederi. Ori Domnul se vădește liber. Plin de libertatea dată de Dumnezeirea Sa oferă mai mult decât i se cere și răspunde unei purtări tăcute cu atenția răspunsului acordat într-un dialog. Efortul bărbaților îl umple pe Hristos de bucurie. Dar nu doar aducerea slăbănogului ci soluția practică a depășirii stării de ascultător în prag. Știind că bolnavul lor are nevoie de Hristos sar peste mulțime. Sparg acoperișul.

Lecție grea la vremea aceasta în care filozofii promit că vor scrie tratate, moraliștii ne țin lecții de istorie iar cărturarii se întrec în scrierea și descrierea de comploturi. Pentru ceilalți, bărbați cărora le pasă de slăbănogii ce vin spre noi puhoi, e vremea ridicării tărgii și purtării răniților- trupești și sufletești- dinaintea Domnului Celui Viu. Și e vremea ca Abel, chiar muribund,  să se roage pentru iertarea lui Cain pentru ca oamenii să exclame: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!” (Marcu 2.12). Dacă privești dinspre mulțime, nu pare. Dar dinspre slăbănog?