Scurtă istorie a fotbalului sibian. Pe când bunicii noştri jucau de plăcere (1)

Istoria fotbalului sibian este o poveste cu multe personaje, bună de spus la gura sobei, în serile lungi de iarnă. Cei care au scormonit în cenuşa istoriei sportului rege afirmă că mingea, ca obiect de joc ( sau joacă) a fost cunoscută şi folosită de populaţiile primitive, mult înainte de antichitatea clasică. Ea era… o nucă de cocos, o sferă din lemn, o băşică de animal umplută cu păr, paie, licheni etc. ”Preistoria” fotbalului sibian consemnează joaca tinerilor şi copiilor cu ceva aducând a minge în jurul anului 1900, pentru că, oficial, la 1 octombrie 1913 să ia fiinţă ”Societatea de gimnastică şi excursii Şoimii Sibiu”, unde, printre altele, se bătea şi mingea, cu piciorul. Leagănul fotbalului de pe malul Cibinului a fost cartierul Terezian, unde, atunci, era loc berechet pentru orice sport, maidanul fiind unicul spaţiu de joacă al copiilor. Meciurile oficiale se desfăşurau pe terenul de pământ bătătorit, apoi de zgură, de pe actuala stradă a Independenţei, în incinta actuală a Clubului Sportiv Şcolar. Şi, deşi Sibiul n-a fost unul dintre centrele puternice ale fotbalului românesc – gen Timişoara, cu renumitele sale echipe Chinezul şi Ripensia, Bucureşti, cu Venus şi Juventus, Arad, cu ITA, Oradea, cu ICO – de aici s-au ridicat şi s-au afirmat mulţi jucători de valoare, dacă ar fi să-i numesc doar pe Ilie Oană, Remus Ghiuriţan, Alexandru (Piţi) Apolozan, Ion Drăgan, Ilie Gârleanu, Sandu Moldovan, Nae Roman, Miron/Nuţu/Dragoman, Géza Fülöp, Ion Alexa, Ilie Greavu, Ghiţă Văcaru…

Se juca fotbal de plăcere, din pasiune, învingând toate dificultăţile de ordin material. Banii se strângeau din donaţii, cotizaţii şi baluri cu intrare. Nu existau prime de meci, scoateri din producţie, iar deplasările se făceau cu ce se nimerea. Şi totuşi, se juca fotbal.

Prin 1921-22, documentele menţionează participarea echipei Şoimii Sibiu la turneul eliminatoriu al campioanelor de regiuni, din lot făcând parte, între alţii: Dordea, Popa, Lisai, Fulea, Trifan, D. Luca, Covrig, Comşa, Stroie, L. Luca, Radu… Prin muncă voluntară, prin 1927 este amenajat încă un teren regulamentar în cartierul Terezian, fireşte, fără tribune, vestiare, saună, cabinet medical şi celelalte anexe fără de care astăzi nu mai concepem jocul de fotbal (decât… la ţară).

În iunie 1928 se dispută turneul final al campionatului naţional – tot în sistem eliminatoriu – la care obţinuseră dreptul de participare cele 12 lidere regionale, între care celebrele Chinezul Timişoara, România Cluj, Jiul Lupeni, Craiovan Craiova, Colţea Braşov. În prima partidă, Şoimii a învins pe Craiovan chiar pe terenul acesteia, cu 4-2, iar în ”sferturi” au produs marea surpriză scoţând din cursă marea favorită, Chinezul, după două meciuri dramatice, 2-2 (1-1; 1-1) și 4-3 (1-0; 3-3). În semifinala programată la Lupeni, sibienii trebuiau să întâlnească Jiul din localitate, dar nu s-au prezentat pentru că n-au avut bani de deplasare(!), pierzând cu 3-0…

Pe plan local începea o aprigă dispută între echipele Șoimii – cu Noveanu, Nemeş, K. Apolzan, Szabó, Lăcătuş, Chidu, Starathos, Băicoianu, Borbeli, Balog, Stolojan – şi SGS (HTV), care, la acea oră îi avea pe Phol, Naftaer, Schiffmann, Hochmann, Blücher, Ivancici, Melan, Kischner, Seifert, Heiser, Puchlopek.

În 1929, participând la turneul final al Campionatului Naţional, formaţia Şoimii este eliminată de Colţea Braşov cu 2-1, pentru ca, în ediţia 1930/31, SGS să ajungă până în finală(!), după ce trecuse de adversare puternice 6-4 (3-1) cu Crişana Oradea, 4-2 (3-0) cu Macabi Cernăuţi. Finala s-a jucat la Reşiţa, unde echipa locală, UDR, a învins cu 2-0 (1-0).

(Articol publicat în Tribuna Sporturilor nr. 645, octombrie 2002)