Scribul de marţi: Tristeţea victoriilor nu a fost omologată

Tristeţea e o victorie mascată sub diversele forme de renaştere politică sau culturală. E o ipoteză, de fapt, când victoria devine (redevine) tristeţea dintr-o întrebare: de ce am câştigat? Ceilalţi, învinşii, nu-şi pun întrebări filosofale, ci doar temporare: până când? Şi nici atunci nu suntem în măsură (de fapt, nu ne pasă) să ne întristăm după victoriile ideologice, extremiste, religioase, morale sau politice.

Sărbătorim tristeţea prin identitatea de victorie a agresorului care a cucerit (şi-a recucerit) bastionul renaşterii naţionaliste, coloniale şi experimentală a propriilor identităţi. Nu ar trebui să fie o întrebare suplimentară, adică, pusă încă o dată: odată, tristeţea era adjectivală, ca o întrebare în completarea verbului dintr-un răspuns. Ceea ce este o problemă genetică. Sau extravagantă, din moment ce privim invers, prin ochiul microscopic- prin care orbecăim şi ne dedicăm victoriile impersonale. Inversate, în timpul blocat de incertitudini, victoriile nu au trecut. Habar nu aveau "învingătorii" că erau doar simbolic protejaţi de viciul tristeţii.

Habar nu avem când s-a întâmplat să pierdem (să ne recâştigăm) "cheful" existenţial prin violenţă. A fost, este şi nu ştim. Şi se reaşează tristeţea, şi nu ştim cât va continua campania din tranşeele unde vom omologa victoria dinaintea începutului, deja întristat. Ceea ce, pe moment, nu ne întristează…

***

Pe altă parte a virtuţilor umane, nu prea avem convingerea victoriei asumate până la capăt- fie ce-o fi să însemne o victorie  – dacă nu este omologată. După un secol şi jumătate de tristeţi victorioase, nici nu ştim să mărşăluim înapoi, spre ceea ce ar fi fost în folosul dinaintea noastră. Ce a fost e replica necunoaşterii. În indiferenţa memoriei nu există o victorie conceptuală, nici tristeţea, virtuală, a istoriei, definită prin rescriere. E trist şi repetabili suntem.

Chiar dacă ne revoltăm, nu ştim să ne anihilăm victoriile temporare. Victoria unora, e, câteodată, mai tristă decât înfrângerea asumată în folosul omologării istoriei. Tocmai de aceea, capacitatea de întristare a învinşilor e încă o victorie, care, parcă, ne umanizează.

Având în vedere (aceasta e doar o exprimare şi nu invalidează nici viitorul trecut, nici nu "invazionează" memoria dinaintea "invaziei" dintr-o închipuire ce ne place), dar nu are logică şi, tocmai de aceea, nu ne dă pace. E doar aceeaşi victorie, omologată prin victoria dinaintea trecutului ce nici canibalii nu ştiau să mai creadă că există o ideologie, după ce şi-au "mâncat" şi ideile, şi adversarii. Avem în vedere că nu am ştiut, niciodată, să aşteptăm. Şi nu vom afla ce ne aşteaptă, dacă persistăm în contradictoriu într-o (dintr-o) isterie omologată, nici nu avem în vedere ce s-ar mai putea întâmpla într-o istorie ce nu ne convine.

Se întâmplă să ne interpretăm existenţa şi să uităm cine ne-a întristat. S-ar putea să fim trişti, doar pentru că ne convine…