Scribul de marţi: Privilegiul memoriei cu abonament

De ce citim ziare? Nu sunt ironic cu amăgire şi nici întâmplător zvonistic de articole- totul se întâmplă, aproape întreaga viaţă, la adăpostul incertitudinii. Vom citi articole explicite pe această temă, dar putem găsi extensii prin deformarea unor realităţi pure şi simplificate până la minuţiozitate. Sau, aşa devine o ştire propria ei interpretare. Dacă e destul de amăgitoare, îşi face "veacul", adică nu se pierde din prima zi. Dacă are şi ficţiune- gramajul este cunoscut de editorialişti- dar propune răbdare, şi-a atins scopul pentru trei-patru apariţii. Pe  "coloana cu mercur" de pe şira spinării şi acolo unde încep să se uniformizeze ştirile, aparent fără noimă, se află o stare despre orice, cum citim în ziare.

Cum citim ziarele? Mai ales în această literatură cotidiană, deci inflaţionistă, unde mâine nu mai auzi ce ai vrut să spui ieri, când ţi-ai temperat tăcerea şi s-a dus ideea. Nu ştirea. Acolo e altceva, e un stil aparte şi puţini stăpânesc redarea unei întâmplări printre alternative- şi, tocmai atunci se pun semnele de întrebare dintr-o lectură, aşa cum, încă, citim ziarele. Cum citim evenimentele din ziare, nu înseamnă că tocmai am aflat ceva. Sau "citim" ceea ce vrem să înţelegem şi nu ne interesează auzul de ansamblu, sau încă o ştire devine articolul de fond. Unde, aceeaşi realitate şi-a experimentat corectitudinea între exprimările spaimelor cotidiene, de când am învăţat să citim realitatea pe ultimele pagini ale ziarului, unde scopul memoriei este înregimentat între publicitate şi zvonistică îndoliată.

                                                      ***

De ce scriem la ziare? Memoria ziarelor e scurtă. De când memoria e ştire şi, doar atât, şi pasageră, ziarele sunt vandalizate, aruncate în aer (câteodată la propriu), cumpărate, revândute şi scoase la licitaţie "în plic" su cu unic licitator partizan. Aparent, ziarul e încă o tăcere cu abonament la cotidianul zgomotos al recitirii, uneori distorsionate, dar nici convingătoare, până la capătul unde ştirea devine privilegiul uitării. Şi ne place să scriem, chiar dacă avem privilegiul uitării, înaintea primei propoziţii dintr-un articol, posibil amnezic şi în exclusivitate.

Într-un ziar avem orice, de la invenţia vorbei, până la reinventarea tiparului gândirii. Niciuna nu se impune, ca formă de literatură jurnalistică. Textele sunt îndurătoare şi te ajută să supravieţuieşti până la următoarea ediţie- ceea ce este o ipocrizie, dar face parte din fişa postului. Alteori, stai prost cu nervii. Totul este posibil într-un ziar, chiar şi când inventăm motivaţiile ficţiunii necesare: ziarul este ceea ce vreţi şi credeţi că aţi văzut, ieri. E încă un privilegiu de a citi ziarul şi de-al avea, în buzunar, mâine…