Scribul de marţi: Lătratul cocoşului de noapte (tradiţia dintr-un coteţ)

Cum aflăm dacă un strigăt este ferm şi grupat ideologic? Printr-o pâlnie a ecoului inversat dintr-un coteţ capitonat cu nuanţele vorbelor mârâite, ne grupăm între alternativele cocoşate de atâta tăcere strigătoare. Tradiţională sau pragmatică, ceea ce credem că ştim nu este încă o variantă a strategiei pe termen lung a ecoului.

Timpul nu se consumă. Trece, spre viitorul începutului incert din trecutul acestui prezent necontrolat şi "estetizat" în stilul lătrat din ambiţia unui bărbat neechilibrat şi necomunicativ, chiar cu el însuşi. Timpul lui se comprimă, pe termen scurt. Tradiţia şi strategia ameninţării sunt alternativele prezentului dubios, pe care nici nu am apucat să-l reconstituim prin ideologia de tablă a cocoşului de pe casa fără acoperiş.

Strigătul dintr-un lătrat e diferenţa dintre animal şi umbra lui, asemănătoare stăpânului animalic. Şi tradiţionalist, prin repovestirea istoriei răsăritene, şi "răsărită" sub forma (denaturată) din ideea cocoşului vestitor despre încă o închipuire naţionalist-militaristă, gândită la nivelul genunchiului de lemn. Din care se confecţionează un coteţ. Unde se întâmplă duplicităţi împănate şi fixate între paginile istoriei care ne convine. Altfel spus, cu tartan se comprimă cotoarele cărţilor interzise, cu lipici se ung pleoapele, înaintea interzicerii urletului de noapte a cocoşului care nu mai apucă ultima dimineaţă…

                                               ***

Cum ştim dacă un lătrat este ferm şi grupat, şi propagandistic, şi succesiv? E ca în bancul în care găina este convinsă să intre în curtea istoriei, şi, apoi, în coteţul ocupat de ideologul suprem. Nu ştim când s-a întâmplat să fie şi cum s-a compromis istoria orală. Cert şi, capitonat între pereţii ecoului, e doar urletul dintr-un gâtlej strivit sub propriul omuleţ, care nici el nu-i mai susţine inspiraţia cu reflux sovietizat.

Pasiunea lătratului este duplicitară: dimineaţa se trezesc instinctele, spre seară se trezesc instinctele canibalice ale cocoşului cu talpă de şenilă, sub privirea opacă, iarăşi tradiţionalistă şi aceeaşi întâmplare, atemporală, e încă un pinten – ca un mers pasional, înafara echilibrului din strigătul primului lătrător de noapte. De fapt, nu orice noapte a fost pasională şi nici răsăritul nu avea vocaţie prin cele nouă fusuri orare ale "Uniunii" dintr-o istorie repetabilă şi transfigurarea adevărului. A fost un calcul, numai cu bilele roşii ale abacului, aşezate pe diagonala logicii inversate. Tocmai de aceea nu "vedem" partea întunecată a satelitului care ne înconjoară. Noaptea, lătratul este încă o pasiune sub orbita lunaticului dintr-un răsărit apus prin implozie…

S-ar putea să amânăm personalizarea urletului fără ecou. Noaptea rămâne o pasiune. Aşa cum ce rămâne, dintr-un lătrat, e precedentul firesc al somnambulului prostiei din memoria desemnată să emigreze între fusele orare ale ecoului asurzit de atâta lătrat mitraliat. Când noaptea devine încă o pasiune ideologizată din coteţul, din ograda unui cocoş împănat, ar fi bine să nu ne mai prostim, în loc să ne închipuim că ne-am culcat ceva mai devreme…