Până vom avea o ţară care ştie să-şi colinde trecutul, nici vorbă despre uşi deschise în pragul de netrecut al perspectivelor simbolistice ori restricţionate între ani. Ne împiedicăm în gândirea bârlogului unui animal uitat în faţa uşii, pe unde se intră în avertizarea anului înnoit cu restricţii sau provocări. Tot o noutate învechită se numeşte timpul trecut…

O ţară nu este convingătoare prin democraţia manevrelor sau argumentelor din culise, dacă nu este publică, desfăşurată moral şi mereu, până la saţietate, constituţională. O ţară poate deveni, în orice moment al vertijului naţionalist, o hartă a imaginaţiei destinului desenat cu radiera, dintre două ţări în aceeaşi ţară: ne prefacem că suntem de încredere şi ne jucăm la ruleta din odiseea viitorului, la casa de amanet dintr-un stabiliment construit cu poporul, şi pentru poporul celălalt, pe ruinele unei istorii creştine. O ţară nu este intimă, în convieţuire cu excesele sau abscesul de putere. Nu are interior. E cameleonică în propriul camuflaj, desăvârşită până la identificarea cu deşertul timpului. Se transformă, pe alocuri, se adaptează şi se dezbină cu poftă canibalică. Se transformă, prin năpârlirea ideologică a supravieţuirii, până la noul apus al viitorului şerpuit într-un zig-zag şoptit, dar teribil de asurzitor în linie dreaptă. O ţară îşi readaptează, uneori, efectele lingvistice şi suspină, sau se comprimă în tristeţea unui verb care ar fi trebuit să primească trecutul viitorului. Orală sau mută, ţara este marsupiul din anul unui timp repetabil…

                                 ***

Anul acesta nu ne convinge, pentru că este repetitiv prin intenţiile trecutului. Nimic nou nu ne impresionează trecutul mai mult decât un viitor mutilat: între două uşi nu este indicat să ne gândim unde ne duce ideea pragului care scârţâie, între îndoieli şi pasul contaminat de o frică a strategiei viitorului trecut.

Până vom avea convingerea unei ţări triste, încercăm să ne înveselim, prin comparaţie cu posibilitatea viitorului, ca variantă de ţară întârziată. Locuitorii ei nu sunt ulteriori, nici anteriori prin eroarea trecutului. Există o tradiţie viscerală, între anii calendaristici, dar uităm că suntem tot mai agresivi când adunăm (adăugăm) straturile timpului între doi ani decisivi: naşterea şi colindul când te întorci, şi constaţi că şireturile s-au înnodat. Te prefaci, ca într-o buclă temporală a erorii veşnice, că trăieşti într-o ţară continuă şi uniformizată comportamental.

Comportamentul anului început este, în continuare ritualic, ca o redistribuire a trecutului prin "pasiunea trecutului viitor". Cine mai crede în alţii, care sunt ceilalţi şi mai mulţi decât o solidaritate procentuală, cu fiecare an ce ne trece?

Suntem specialişti în strategia consumabilă a trecutului. Ne ocupăm cu "avertizarea" trecutului dintr-un viitor destăinuit. Ne prefacem că existăm într-o ţară care impresionează prin improvizaţia dintre ani…