Scribul de marţi: Ceasurile rele dintr-o oră cât un mileniu

Vineri, 13, a rămas şi se reinterpretează în memoria istoriei sângeroase, drept exemplul fatidic al neputinţei de a te sustrage "hazardului" destinat şi dictat printr-o cifră fatidică din repetarea unei zile negre. Istoria a început într-o vineri, din 13 octombrie 1337, când regele Franţei, pe  nume Filip cel Frumos, a ordonat desfiinţarea, prin ucidere, a membrilor Ordinului Templier. S-a ucis temeinic, cu susţinerea Papalităţii. De atunci, ne repetăm într-un calendar catastrofic şi armonizat cu cifra care predispune viitorul trecut.

Repetabilă calendaristic, se nimereşte şi câte o marţi 13, nu neapărat catastrofală, dar complicată, pentru că aşa ne place să ne regăsim timpul dintr-o viaţă fără "peripeţii" individuale. De câte ori e într-o marţi, întâmplarea urmează să sfârşească într-o vineri. Se întâmplă să fie invers. Ca într-un trecut blestemat.

Nici chiar aşa, dar posibil e să reconstituim o afacere. Există un moment suplimentar al magiei istorice, prin imposibilitatea interpretării dezastrului în care ne complacem şi ne complicăm existenţa iconică. Ca într-o retrospectivă a ceasurilor negre din istoria complicată, a timpului în care s-au acumulat vieţile trecute şi blocate în coconul dintr-un mileniu care a început înaintea lui, şi nu reuşeşte să-şi sfârşească logica. Nu există, pentru că nu se poate să existe înafară…

Din cauză şi concluzii, nu ne constituim certitudini individuale. Resturile sunt amintiri, şi chiar nu ne amintim, când nu vrem să ştim, atunci când e cazul să ne prostim.

Dintotdeauna s-a socotit că un număr exprimat poate fi tangenţial cu timpul în care se spune, într-o propoziţie, ceea ce vrem să auzim. Exprimarea nu este o variantă a tăcerii, în lipsa vorbelor şi închipuirilor.

La 11 septembrie, 2001, s-a întâmplat o excepţie: s-a murit prin detonarea unei zile care nu mai are trecutul calendaristic al amintirii. E cum a fost şi nu ştim, pentru că suspiciunea ne pregăteşte, dar nu ştim de ce…

Când au căzut, cei care s-au aruncat în speranţa timpului, nu a fost o demonstraţie: şi-au confirmat catastrofa existenţei. Când urmează ceea ce ne pricepem să interpretăm, se întâmplă într-o vineri dintre marţi şi ceea ce s-ar mai întâmpla să fie prin repetiţie. Asta a fost, ca o catastrofă în care ne vom chinui să existăm…

Nu există memorie în convingerea viitorului. Ne prostim, la data când timpul are convingerea hazardului impus. Nu cred, dar nici nu este înafară, dacă nu ştim să ne prăpădim. În aceeaşi întâmplare şi la aceeaşi dată a istoriei fără amintire.

Ora nu e timpul dintr-o cifră întoarsă…