Scribul de marţi: Când se termină ceea ce n-am ştiut (studiu de caz)

Am trăit şi m-am adaptat-evident, cu pasiunea teoretizării, decât a convingerilor impuse prin practicabilitate-generaţiei de mijloc a mişcării flower-hippie, până prin 1980. De atunci m-am supus propriei perspective virtualizate, fără să bănuiesc că ştiam deja, dar amânam momentul când va deveni chiar virtuală şi realizabilă. Şi, pe alocuri, definitiv acceptată, în funcţie de invariabilele "înţelepciunii" cu două sensuri. Evident, există şi excepţii, ceea ce îmi confirmă că niciodată nu se sfârşeşte, la fel cum a fost odată, începutul reluat încă o dată. Şi mai încercăm să ne obişnuim, şi să ne închipuim că suntem echilibraţi între cele două sensuri de pe o punte inexistentă. Dar ne place să ne "luntrim", cu sau fără vâsle, printre vârtejurile ce, altă dată se învârteau într-un singur sens.

M-am adaptat după ce am învăţat cum se trăieşte pe "echilibrul" dintre malurile unde, odată, andocau mintirile care începeau cu "a fost odată" şi posibil să se mai întâmple, o dată.
Încă  nu ştim cu ce ar trebui să ne obişnuim. Or, ne închipuim că la început am fost noi şi doar apoi s-au obişnuit ceilalţi cu părerea convingătoare, dar lipsită de logică: ce rosturi mai avem, dacă se poate şi invers? Niciodată nu am reuşit să ne obişnuim cu noi, chiar dacă genetic şi cu "aprobare tacită", suntem repetitivi. Şi se mai spune că blasfemia e doar închipuire, când totul se termină, atunci când ne convine…

***

De necrezut unde s-ar putea bloca terminalul în care ne modelăm (sau ne garăm) personalitatea. Nu e indicat să-ţi păstrezi "închipuirea" pentru vremurile ce vor urma acelaşi traseu, odată acceptat şi încă o dată repetat. Ar depinde, de aşteptarea motivaţiei, prin reluarea demonstraţiei, unde nimic nu se întâmplă dacă nu forţezi logica? Nu cred, pentru că este prea evident şi de actualitate. Aşa, nici experimentul memoriei "uitate" nu e mai întârziat din amintirile pe care le acceptăm, de vreo cinci milenii. Şi încă ne adaptăm uitării, din ceea ce am crezut că ni s-a întâmplat. Alţii au experimentat sfârşitul, încă o dată şi s-au înşelat când au forţat, odată, ceea ce ideologic şi experimental se numeşte "uitare prin adopţie"-sau prin inducerea spaimei, ca motivaţie a uitării de sine. Un fel de masaj prin trepanaţie. Mesajul e doar o  închipuire, în varianta în care ne-am trăit jumătate din ceea ce ultima dată ar fi fost vreodată.

Când se termină, nu ne convine-şi fentăm memoria. Şi ne amintim, prin adaptări. Mai şi credem că este posibil. Mai încercăm. Nimeni nu ştie când se va termina, dacă mai e posibil să crezi. Odată a fost ceea ce nu se repetă şi, dacă ne-am permite, nu am accepta să se sfârşească ceea ce ar mai fi încă o dată…