Recuperarea a doi gînditori controversaţi: Nae Ionescu şi Vasile Băncilă

Mentorul generaţiei lui Mircea Eliade. Ca autor cu vocaţii paralele – id est: metafizician, publicist redutabil sau teolog laic, Nae Ionescu (1890-1940) nu poate fi eludat dintr-o istorie a gândirii şi culturii spaţiului românesc. A întemeiat singura şcoală filosofică de la noi şi a avut discipoli care să justifice o atare structură. Ceea ce nu s-a întâmplat însă cu nici unul din ucenicii săi, singurul care a fost ispitit de ideea unei asemenea şcoli fiind Constantin Noica, tentativă care nu a trecut, din păcate, de pragul unor încercări paideice, aşa cum au fost cele consumate la Păltiniş pe vremea regimului totalitar.   
De ce un alt eseu despre această personalitate controversată?! De ce nu?! – cum nuanţa „de-ce”-ul Lucian Blaga. După ce Dora Mezdrea şi Marin Diaconu au restituit vreo şaptesprezece volume din truda spirituală a autorului, exegeza urmei lăsate de profesor, gazetar şi teolog se cuvine resetată, pentru a avea un update al opiniilor/judecăţilor de valoare asupra operei sale în mare parte orale. Este ceea am încercat în cele peste şase sute de pagini ale volumului Nae Ionescu. Între metafizică, politică şi teologie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2022).  Placa turnantă a exegezei mele reprezintă analizele din cartea bicefală (Nae Ionescu şi Emil Cioran) numită Hîrtia de turnesol (Sćculum, 2000), text însă mult adnotat, îmbogăţit cu constatările făcute de atunci încoace, iar ultimul capitol al cărţii, cel despre publicistica teologică, este integral inedit, o trăsătură a ceea ce reprezintă peste 60% din economia demersului de acum.
Contextul vieţii şi activităţii lui Nae Ionescu a fost unul în care Universitatea, politica (deloc străină de fenomenul legionar), ziarul Cuvântul, unde a fost şi director, şi relaţiile nu doar cu discipolii sunt principalele toposuri care pot hrăni autenticul exerciţiu hermeneutic recuperator. Am stăruit astfel asupra nucleului dur al meditaţiei originale, metafizica şi istoria ei întreţinute de un „patos al absolutului”, dar nu am evitat nici avatarurile unei „experienţe a temporalului” (v. Julien Benda) sau prestaţia cumva de răscruce a unui teolog laic situat în pridvorul bisericii.
Totodată, nu am pus între paranteze tectonica raportului dintre gânditor şi Elena-Margareta Ionescu, soţia lui, relaţii iremediabil alterate de forţele unui neavenit triunghi conjugal, în care „soţul” Nae s-a transformat în ipostaza regretabilă a unui „partener”, şi acesta mai mult virtual. Dovezile ne sînt furnizate de viaţa pe care a dus-o Nae Ionescu şi, în egală măsură, de tulburătoarea corespondenţă dintre cei care, la început, au format cu adevărat un cuplu. În pofida destrămării însă a relaţiilor dintre cei doi, deasupra tuturor dezamăgirilor pe care filosoful i le-a pricinuit ani la rînd, în forul intim al Elenei-Margareta Ionescu, iubirea ei pentru Nae a rămas neştirbită, încremenită în apogeul ei. De aici sentimentul propriei extincţii, surparea enormă pe care o simte la dispariţia fizică a celui pe care l-a iubit mai presus de orice: „Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decât pentru tine şi pentru copilaşii noştri (s.n., ID).” şi în alt loc: „Oamenii ne-au despărţit, dar în eternitate nu ne poate despărţi nimeni.”
Pe de altă parte, figura publicistului Nae Ionescu este cu adevărat impunătoare. Cine vrea să respecte sau poate chiar să repete esenţialul lecţiei sale de gazetărie (fie el jurnalist profesionist sau în formare), lecţie care primeşte inevitabil şi benefic seva unui determinism sau nex cauzal specific unui alt spirit al timpului, ei bine, acela trece dincolo de mecanismul tranzacţional al lui do ut des şi iese dintr-un atare interstiţiu, indubitabil, sporit cu asupra de măsură profesional şi moral. Dar şi civic. Ceea ce, să recunoaştem, nu este deloc puţin, dimpotrivă. Deviza unei asemenea gazetării exersate în grila lui ca şi cum ar fi literatură este un patent împrumutat de la Caragiale: „Cinste şi gramatică”.
Multe lucruri nu s-au spus însă pînă la capăt despre acest personaj cu totul insolit, un intelectual care, cum se poate observa din foişorul obiectiv al istoriei, a avut în cultura română un rol similar cu cel pe care l-a îndeplinit Titu Maiorescu în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Sunt, amîndoi, funcţii ale spiritului românesc, unul pentru cultura română modernă întemeiată după Unirea de la 1859, celălalt pentru renaşterea religioasă şi identificarea, poate pentru prima dată, a specificului dat de Ortodoxie spiritualităţii răsăritene (un fel de replică la teoria formelor fără fond), ca şi pentru originalitatea reflecţiei sale metafizic-culturale de după Marea Unire de la 1918. Şi Nae Ionescu a fost contra unei direcţii în cultura noastră, încercuind ca nimeni altul Grundul ei autohton, suport fecund pentru o reconstrucţie cu adevărat modernă a culturii şi civilizaţiei. Un proces profund care făcea din ortodoxie semnul identităţii româneşti.
Publicistica teologică a autorului a fost însă, în mare parte, tendenţios ignorată. Trebuie să spun că Nae Ionescu rămâne un teolog pe care-l întîlnim în spaţiul sacru concret al Bisericii. El a fost un credincios practicant, îi zărim silueta de lumină şi în toposul virtual al acestui lăcaş sfînt, judecând din interior, cu comprehensiune şi adîncime de specialist greu de egalat, greu de înţeles lucruri dumnezeieşti.
Este Nae Ionescu un teolog din afara bisericii şi care ne vorbeşte din pridvorul acesteia? Dacă da, cu atât mai bine, căci textele sale încărcate cu substanţa religiosului scapă, în acest mod, de apăsarea a varii pre-judecăţi, de subiectivisme îngust-deformatoare, de miopie axiologică în evaluarea multiplelor, complexelor şi complicatelor aspecte care descriu viaţa bisericii ortodoxe, viaţa slujitorilor ei, viaţa credinciosului şi chiar a laicului care mai ajunge, din cînd în cînd, în spaţiul naosului şi în faţa altarului unei biserici.
Precursor al neopatristicii româneşti, cum apreciază Dora Mezdrea, spirit neliniştit al valorificării tradiţiei teologice răsăritene, Nae Ionescu se cuvine revendicat de biserica noastră strămoşească, primit „în rîndul coliturghisitorilor săi” ca pe un „adevărat bărbat apostolic”. Căci ce-ar fi fost Biserica Ortodoxă Română fără acţiunea restauratoare a lui Nae Ionescu?!
 Un anahoret la domiciliu. Cu doi ani în urmă, tot la Editura Muzeul Literaturii Române, am tipărit monografia Post-restant. „Cazul” gînditorului Vasile Băncilă”, demers care a pătruns acum pe piaţa receptării europene şi transatlantice – Vasile Băncilă. An ethnic-spiritualist metaphysics banned the totalitarian regime (Vernon Press, 2022; trad. de Ian and Anne Marie Browne). Este prima întreprindere de acest fel în marginile unor scrieri lăsate de autor, cele mai multe, în fază de şantier.
Aproximîndu-i scrierile la vreo 32 de volume, aceeaşi Dora Mezdrea a îngrijit pînă acum cam jumătate din ele. Este aici un „cutremur al nervilor” foarte greu de egalat. Ca şi mulţi intelectuali, Vasile Băncilă (1897-1979) a fost ostracizat de regimul totalitar, chiar dacă lesa a fost puţin mai lejeră în ultimii ani de viaţă ai filosofului. Blaga l-a văzut pe Băncilă ca pe o ameninţare pentru spiritele culturii noastre de vîrf, istoricul filosofiei N. Bagdasar îl considera „cel mai fecund creator” al generaţiei sale, iar Nichifor Crainic îi aprecia, neprotocolar, „onestitatea intelectuală”.
Am scris cu alt prilej despre construcţia monografiei mele, aşa încît, acum, dincolo de semnalarea variantei engleze a acesteia, voi invoca, pentru gestul meu de recuperare a unui gînditor cu fibră metafizică, rîndurile pe care le-a scris criticul Dan C. Mihăilescu pe coperta a IV-a a cărţii:
„Poet la fire, filosof ca pregătire şi profesor universitar la rostire, Ion Dur, deşi doctor în filosofia lui Constantin Noica, pare şcolit în stilul sobru şi eficient catalitic al filosofiei culturii lui Tudor Vianu, într-atât e de bun mijlocitor între datele subiectului şi aşteptările ezitante ale publicului. El îi face dreptate, după o sută de ani, lui Vasile Băncilă, un eseist învecinat intelectual cu Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia şi Dumitru Cristian Amzăr, familiar deopotrivă cu trăirismul metafizicianului Nae Ionescu, cu lirismul lui Lucian Blaga şi cu etnopsihologia sociologică a echipelor regale coordonate de Dimitrie Gusti, în constelaţia Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi.
Bun pedagog şi analist empatic, Ion Dur demonstrează convingător, explicit sau indirect, cum a ajuns Vasile Băncilă să scrie Lucian Blaga, energie românească şi cum a ajuns Blaga să specifice pe pagina de gardă a Spaţiului mioritic, în 1936, „Lui Vasile Băncilă”.
Descopciat din etichetele tendenţioase aplicate de reducţionismul corectitudinii politice postmoderne (naţionalism, ortodoxism, gândirism), Vasile Băncilă devine abia acum, odată cu hărnicia editorială a Doinei Mezdrea şi cu monografia lui Ion Dur, un membru cu drepturi depline în cuprinsul generaţiei ’27.”