Un om cu totul poet. Născut la 16 februarie 1951 în satul Sălcioara, din comuna Jurilovca, al cincilea copil într-o familie cu doisprezece copii Dumitru Nicodim-Romar (cum îl știm noi acum) ajunge datorită opoziției tatălui său – colonist ardelean la Petrilaca de Luduș- la colectivizare și condamnării sale repetate, în 1967, să fie asistat la Casele de Copii școlari din Năvodari și Tulcea (începând cu 1967). Luptă, asemeni tatălui său ce avea să fie asasinat în 1982 în propria casă, și finalizează Facultatea de Energetică a Politehnicii din București, unde și obține un doctorat în hidroenergetică în 1989. Redevine student între 1990-1992 urmând Școala Superioară de Jurnalistică și Relații publice. Constructor de hidrocentrale și „rezistențist” al unor clădiri importante din București, constructor al unor scenografii de film (Binecuvântată fii închisoare, Poarta Albă, Fals tratat de mântuire a sufletului ori Cardinalul- sub bagheta regizorală a lui Nicolae Mărgineanu), redactor de ziar (Dreptatea, 1990-19920, lector la facultatea de Energetică, autor de invenții și inovații, preocupat de metacogniție și evoluții spirituale, omul-poem se dedică scrisului cu o neostoită sete de cuvinte și adevăr. Debutează cu volumul Poezii Amare (1992) și apoi continuă cu o serie de volume, unele traduse în engleză, italiană ori franceză. Două volume au ajuns pe masa noastră de bucurii în lectură: Romaiate- definitive (Ed. a IV-a, Libris Editorial, Brașov, 2020, 193 pg) și El ojo de Dios. Carte de recunoștință (Ed. Creator, Brașov, 2022, 125 pg.). Un izvor de metafore trece pragurile lumii la braț cu rațiunea de a fi a poeziei. Bucuria. Dumitru Nicodim-Romar reușește să te țină lipit de poezie asemeni unui clopot de bucuria slujirii. O lectură despre libertatea de a rămâne om.