Când un regretat istoric de artă spunea că Piaţa Mare este inima oraşului, comentariile par de prisos. (Andrei Kertesz,Sibiu şi împrejurimi, Editura Terra Incognito, f.a. p.71). Adevărat, sibienii vor fi plăcut impresionaţi de afirmaţie, după cum demonstrează şi introducerea volumului, redactată de primus inter pares.

Piaţa Mare: podiumul învingătorului şi urna funerară a învinsului

Ca unul dintre miile de anonimi ce traversează inima oraşului, am dreptul să spun că imensul teren quasiviran din ianuarie, golit de tarabe şi terase, mohorât ca şi vremea, îmi oferă senzaţii plăcute doar duminica în jurul orei 10, când îşi dau rând clopotele bisericilor din vecinătate. Este adevărata atmosferă de comunitate, greu de găsit acum. Turistul de sezon se simte bine pe terase, credinciosul la biserică, copiii după porumbei. Rămâne însă peste timp imensitatea goliciunii.
Am circulat vara prin multe alte centre de oraşe cu tradiţie medievală. Acolo am găsit zarvă, forfotă, spaţii intime, biserici de comunitate, statui mândre şi fântâni răcoroase. Terasele nu mutilează peisajul, nu acoperă faţadele clădirilor medievale. Tradiţia, însemnele Evului Mediu sunt la ele acasă. Dar la noi? Într-un circuit european de trei zile am văzut patru statui reprezentându-l pe Roland, apărătorul statutului, al libertăţilor comunităţii. În tot continentul european sunt cu zecile. Al nostru unde este?
Am vrut să compar centrele istorice ale Sibiului şi Cracoviei. Substanţa istorică nu îmi permite. Diferenţa e prea mare. În afară de monumentalitate, pieţele central- europene sunt intime. Nimic nu este exclus, totul e bine venit. O zonă centrală găzduieşte un monument închinat eliberatorilor, inclusiv sovietici, fântână lipsită de simţ artistic, dar binevenite călătorului, zona fortificată bine conturată şi un trubadur lângă biserică. La noi, mari festivaluri prefabricate, măreţe şi zgomotoase, un ev postcomunist.
La urma urmei se aduce în discuţie (ca scuză) globalismul fără orizont istoric; aici începe  un alt exposeu despre îndelungata şi tumultuoasa evoluţie la capătul căreia tu, cititorule, să înţelegi de ce eu şi nu prea mulţi concitadini avem nostalgia pieţei centrale de altădată, modestă dar cu harul tradiţiei consemnat în simboluri.
Habsburgii, nivelatorii cu ştaif, au şters pe jos cu tradiţia şi simbolurile ei. Imperiul s-a impus cu hotărâre mai ales la margine, schimbând cât de mult a putut oraşul patriarhal, cu atât mai mult centrul. Vanitatatea imperiului vienez are ecouri şi azi. La sfârşitul ciclului istoric, regimul democrat-popular a plantat flori peste mormântul oraşului săsesc şi burghez. Adică Piaţa Mare a fost tot timpul podiumul învingătorului şi urna funerară a învinsului!
Fascinaţia simbolistică a imensului teren central este uşor de dovedit azi, ca şi ieri. Biroul primarului are fereastre largi spre golul pieţei. O perioadă de timp, pe un perete din interior se afla tabloul istoric cu acelaşi peisaj. Defilarea armatelor învingătoare a umplut piaţa nu cu mult timp în urmă. Tribuna cu şefii de state din UE, cuminţi aşezaţi la intrare în piaţă a părut stingheră în imensitate. Doar orgoliul pare a fi pe măsura imensităţii şi goliciunii. Saltimbancii invitaţi la FITS se simt însă ca acasă. Într-o altă formă, tradiţia reînvie.
Lumea bună sibiană cunoaşte grafica spectacolului tragic al execuţiei lui Harteneck. Scenografia este grandioasă. Soldaţii se revarsă umplând piaţa, demonstrând puterea armatei imperiale; se impunea o nouă ordine. Simbolurile comunităţii tradiţionale se pierd în mulţime, clădirile, în sine majestuoase, limitează spaţiul şi concentrează atenţia. De sus,  drona puterii imortalzează un spectacol al ororilor.
În zilele noastre, spaţiul pieţei e căutat de prezentatori de modă, de cântăreţi de tot felul, de manifestări solemne, de slujbe religioase. Ai aprobare şi bani, vii cu spectacolul de orice caltiate în piaţă; doar e democraţie… Mai ales şi peste toate, românii de pretutindeni aşteaptă Târgul de Crăciun. Comparaţia cu Viena a resuscitat interesul general pentru inima oraşului, care este inima ţării şi un pol al distracţiei în Europa, chiar în recesiune. Nu pot uita scena cozii amatorilor de distracţie cu adeverinţa de vaccinare în mână la intrarea în spaţiul miracolelor. Aici da, în Schengen ba, chiar cu valuta în buzunar. Sibiul nu mai e poarta spre Occident; este un fals miracol al Occidentului.
Scenele horror cu decapitări, cu arderi pe rug, cu nebuni în cuşti despre care citim în textele de promovare a Pieţei Mari din Sibiu atrag turiştii, nu mai înspăimântă pe nimeni ca in evul întunecat.
În mentalitatea medievalului înjugat la nevoinţele şi suferinţele de tot felul, altfel se reflecta centrul.
Nu pot să ascund că Piaţa Mare nu atrage turistul din mine: un gol, un fals tratat de urbanism. Arheologia ei, spectacolul din pământ, cu marea şansă a unei dezveliri intergrale in 2004-2006 rămânea marea provocare. După publicarea studiilor arheologice a celor desemnaţi cu cercetarea contractuală, au rămas multe informaţii pe care eu, arheologul pe termen lung, le-am cules doar din amorul angajatului conştiincios. Nimeni nu m-a împins spre publicare.
Mi-am adus însă aminte de marele deranj al sibienilor nevoiţi să treacă prin noroiul pieţei în reabilitare, de substrucţiile străpunse de harnicii constructori, de chipurile şi maşinăriile  lor, de cei care
s-au prăpădit în timpul acela fiindu-mi de folos, de un mic război cu un om mare. E un spectacol al amintirilor care se adaugă la spectacolul istoriei oraşului. Cronicarii medievali scriau un rând despre un eveniment important. Trăiască tehnologia, eu pot scrie şi publica cu miile.
În ultima vreme au apărut volume de istorie valoroase, bazate pe surse documentare despre oraşul medieval şi comunitatea dispărută a saşilor sibieni. Este satisfacţie şi provocare. Mergem aşadar la izvorul istoric! Îmbucurător este să constat un început în  studiul pieţelor  oraşelor cu tradiţie medievală. Rostul pieţelor e acela ca oamenii să stea, să staţioneze(sic). Să se bucure de timp. O piaţă de oraş european e un rezumat. Istoric, arhitectonic, cultural, social (Cătălin D.Constantin, Piaţa, loc simbolic al oraşului. Punct de pornire:pieţele din Cehia, în  Cultura, 623, septembrie 13, 2021,//https: revista cultura.ro/nou//cultura-623 //
Concluzia: pieţele oraşelor sunt un rezumat al istoriei lor. Expoziţia organizată de acelaşi autor despre pieţele oraşelor europene a stârnit discuţii şi interes, mai puţin la noi. (Cristina Rusiecki, Pieţele din Europa cu istorii şi controvese, în acelaşi site). Nu cunosc ecouri bibliografice în mediul local. Vom vedea în schimb de ce sume s-a profitat la poiectare şi execuţie în Sibiu.

Despre Piaţa Mare
 
Înainte de a porni pe calea referinţelor bibliografice, intimă istoricului şi plină de sensuri cititorului autodidact, trebuie să pun un accent: pieţele oraşului nu se confundă cu şirul de case împrejmuitoare, după cum proclamă autorii de ghiduri turistice, istorici şi arhitecţi. Piaţa unui oraş medieval este un teren central apaţinând comunităţii, administrat de Primărie, înconjurat de clădirile patricienilor sau ale negustorilor bogaţi şi funcţionarilor înalţi, mobiliată cu diverse simboluri ale oraşului, până la clădirea reprezentativă a Primăriei, cu sau fără Ratskeller! Casele sunt în piaţa centrală adrese poştale şi limite, decor pentru spectacolul cotidian.
În mijlocul Oraşului de Sus se găsesc azi, ca şi în trecut, două pieţe comunitare, numite simplu Piaţa Mare şi Piaţa Mică. Piaţa Mare era la început loc de vânzare pentru mărfuri, necesităţi stringente: cereale şi lemne de foc. Geografic, ea fusese un teren mlăştinos generat de cursul unui pârâu, desecat ca şi alte locuri ale vetrei aşezării. A devenit locul de manifestare a puterii publice, un spectacol pentru mulţime.
Originalul textului lui Hochmeister demonstrează o înţelegere justă a funcţiilor derivate în  denumire Frucht-und Holzmarkt, (p.119).  Învecinata PIaţa Mică păstra în consemnarea lui Martin Hochmeister mulţimea de prăvălii cu produse manufacturiere. Mai sunt şi alte pieţe, fără folos pentru comerţ! (Idem,p.118). Cu alte cuvinte, sibianul din epoca modernă vedea în pieţe un vad comercial. Nu s-au schimbat multe în mentalitatea colectivă. Turistul vesel şi interesat în imagini nu apăruse la noi. Terasele vând şi vindeau bună dispoziţie.
Pentru un călător cu birja din 1910,  Piaţa Mare era doar loc de trecere spre palatul episcopal, “liceul cel nou al statului şi muzeul de ştiinţe naturale”. Turistul de altădată, sudicul din totdeauna, trăia un vis cu palatul unde “se află cea cea mai mare şi mai frumoasă cafenea a oraşului şi  un restaurant românesc” (Teodor Romul Popescu, Excursiuni în Ardeal, Sibiu,1901, p.11). Ce altceva este Piaţa Mare dacă nu un mare pasaj de trecere pentru călătorul  de ieri sau de azi, venit de dincolo de mări şi ţări sau de peste munţi?
Una-i discuţia la cafea, alta analiza şi valorizarea istorică a pieţei din jur. Structuralismul considerat de mult şi de mulţi perimat are la noi tardive străfulgerări. Configuraţia şi evoluţia pieţelor învecinate, numite prin forţa tradiţiei “Mică” şi “Huet” se datorează dezvoltării planimetrice de la un centru geografic şi spiritual-biserica de comunitate. Este o structură uşor de acceptat şi explicat: aparţinea uneia noi, concentrice, ce păstrează ca dovadă în subsol urmele unor linii de apărare anterioare din zidărie. Trecerea în timp şi spaţiu la Piaţa Mare, un teren disproporţonat, cu contur indecis, e mai greu de explicat.
Arhitecţii sunt mai harnici decât istoricii în a explica evoluţia planimetrică de la locul prim locuit din jurul bisericii la logiile negustoreşti din Piaţa Mică şi saltul la cea mai mare piaţă. Interesul direct şi financiar în proiecte de reabilitare a clădirilor istorice  îi pune în fruntea demersului cognitiv.

Proiectanţi şi proiecte de restaurare/reabilitare a Pieţei Mari. Istoriografia aplicată a locului

Interes major pentru Piaţa Mare găsim la arhitectul Hermann Fabini din Sibiu, un părinte al monumentelor istorice sibiene. În anii ’70 ai secolului trecut, deschiderea societăţii spre Occident a permis unor intelectuali aleşi să dezvăluie comorile culturale ale ţării. Nu îmi dau seama dacă dr. Fabini, cu studiul de istorie şi urbanism, a participat la simpozionul ICOMOS de la Budapesta din 1972. Probabil că da. Articolul din Revista Monumentelor Istorice din 1973 arată ca o parte a unui proiect de restaurare cu date istorice şi analiză estetică. Dovadă că aşa este, în final trasează liniile directoare pentru sistematizarea pieţei.
1 restaurarea clădirilor componente;
2. mobilarea pieţei după principiul bipolarităţii şi al orientării nord-sud.Remontarea elementelor vechi nu exclude soluţii de plastică modernă;
3. marcarea fundaţiilor gărzii principale şi evidenţierea în plan a colţurilor adiacente laturii de nord;
4. plantarea de arbori;
5. evidenţierea traselor originale şi lăsarea liberă a centrului;
6. limitarea la strictul necesar a circulaţiei autovehiculelor;
7. o cercetare arheologică amănunţită care să stabilească nivelul iniţial de
călcare şi marcarea în pavaj a  vechiului mobilier.
Autorul dorea o metodologie unitară de sistematizare a pieţelor medievale. Istoria îşi afla locul în pavaj, cel mult. Un lucru pozitiv, dar insuficient.
Sistematizarea propusă nu era o restaurare, mai degrabă o reabilitare prin respectarea spiritului istoric (marcarea fundaţiilor vechi). Nu se cerea nici măcar reamplasarea unor  piese de mobilier simbolice. Sistematizare fără Roland, fără Nepomuk? Ce impact vizual are marcarea pe pavaj? Pentru cei care caută cu ochii în pământ, poate.
Arhitecţii se adaptează noului, acceptă modernul, utilitarul, între limite numai de ei ştiute, cu avantaje pentru progres. Centrul  trebuie să-şi uite trecutul, să se mulţumească cu contextul social, să respecte ideologia. Arhitectul nu cunoştea în detalii în acel moment cum a funcţionat bipolaritatea terenului central. Mai este o problemă. Arhitectonic, terenul pieţei nu era tratat împeună şi în volumetria chiar dezechilibrată a frontului clădirilor monument istoric. Propunând restaurarea clădirilor şi reinventarierea istoriei pieţei,  ansamblul ieşea în pierdere. Pentru faza de dezvoltare a interesului pentru monumentele oraşului, intervenţia bibliografică e însă salutară.
Ca să înţelegeţi mecanismul luării deciziilor când e vorba de monumente, dau din casă. În anii ’90, în comisia care aproba/respingea proiectele de reparaţii/reamenajare ale unor clădiri monumente istorice, existau două curente/opinii despre avizare. Unul, intransigent, nu admitea modernizările decât în detaliile tehnice şi altul care permitea modificări ale interioarelor pentru confortul locatarilor şi revitalizarea spaţiilor. Fireşte, arhitecţii erau în majoritate în comisie şi cei care se împotriveau modernizărilor formau majoritatea. Într-un  context organizatoric deosebit, s-a discutat un proiect de revitalizare a palatului şi grădinilor Brukenthal de la Avrig. Cu finanţare asigurată, se propunea con-
struirea unei clădiri noi cu spaţii noncomerciale. Adept al ideilor novatoare, arhitectul asigura că spaţiul verde va absorbi volumetria nou construită. Proiectul a căzut. Nici acum, după aproape 20 de ani, acesată rezervaţie arhitectonică nu şi-a găsit împlinirea decât în studii istorice. Hârtia suferă cu cheltuieli puţine. Paranteza a fost necesară pentru a ilustra cât de neproductive sunt discuţiile contradictorii, generate de orgolii mai mult decât de înţelegerea proceselor.
Revenind la discuţia despre sistematizarea Pieţei Mari, e evident că studiul istoric nu-şi dorea restaurare, revenirea la mobilierul medieval al pieţei, completat cu statuia sfântului.
Pregătirea pentru readucerea Sibiului şi a zestrei sale culturale săseşti în aria politică a Occidentului  a pornit de la  tradiţia culturală. De la tradiţia istorică plecase şi inţiativa luxemburghezilor de a lua oraşul ca partener în proiectul din 2007. Tot sibianul ştie ce a fost şi ce a rămas. Cei ce chibiţam cu monumentele, aşteptam atunci cu nerăbdare rezultatul concursului de proiecte pentru revitalizarea Pieţei Mari. La proiect s-au înscris 28 proiecte, dar nu s-au prezentat decât şase. În aceste condiţii jenante s-a decis continuarea proiectului arhitectului Grigorov, aflat atunci în faza tehnică (proiectul, nu arhitectul). Nu s-au dat premii. Nu a existat câştigător. Halal interes.Dezolant concurs. Soluţie previzibilă.(Hot News, 6 aprilie 2004, “Concursurile de arhitectura din  Sibiu stau sub semnul trucajelor”)
Proiectul de la care aveam aşteptări de restaurare în viziune istorică a pierdut şi
s-a pierdut. Pe facebook a rămas un fragment din memoriul justificativ al celui rămas ferm pe poziţii: “Ecou la proiect: Conceptul urbanistic şi materializarea restaurării centrului istoric a fost(?) aproape unicat în România şi reprezenta normalitatea şi modul de abordare modern şi de succes  la nivel european”. (Transildania.https transildania.wordpress.com postarea din 18 aprilie 2011).
Din cifre oficiale de două ori postate aflăm că restaurarea/reabilitarea Pieţei Mari din Sibiu efectuată între 2004 şi 2006 de Geiger “în numele oraşului Sibiu” (?)  s-a finalizat cu pavaj pe suprafaţă de 16.100 mp; că
s-a depus un strat de protecţie împotriva îngheţului de 7500 mc şi un strat de bază de  4400 mc (4500?), cu valoare de 3,1 milioane euro net. (https www.geiger.ro, UNRMI 30 octombrie 2016, https /www.facebook.com. Termenii de reabilitare şi amenajare parcă ocolesc voit pe cel binevenit: restaurare. Prin reabilitare se obţinea maximul de igienizare în minimul de timp: refacerea pasajului pietonal şi reabilitarea iluminatului public.
Se face vorbire şi de istoria care coboară fix în anul 1366, de faptul că se impunea refacerea Pieţei Mari şi readucerea ei la aspectul de piaţă medievală. Proiectantul se laudă cu conservarea arheologică a gropilor de provizii şi punerea lor în valoare prin construirea a cinci hublouri de vizare.
Finalul textului e grandios: Întreaga lucrare , realizată cu profesionalism a redat Pieţei Mari imaginea de piaţă medievală a oraşelor – cetăţi transilvane. Apoteoză!
Un text politizat, la un proiect politizat. Realizarea a fost pe măsură, tot politizată. Vreau să cred că dimensiunile pieţei (142 m x 93 m) nu au fost mărite ca să dea bine. Revenim la articolul din HotNews jurizarea concursului pentru proiectul restaurării Pieţei Mari a fost incompetentă şi parţial diletantă, respectiv subiectivă. Face parte din istoria recentă a lui my love Piaţa Mare.
Un ziar care apărea în perioada premergătoare anului proclamării capitalei culturale europene, titra o discuţie cu directorul Direcţiei de Cultură Sibiu: “Arheologii să-şi vadă de treaba lor”. Cine erau “arheologii” vă puteţi da seama lesne. Atunci mi se părea absurd ca în pregătirea unui aşa mare eveniment, pornit de la averea culturală a oraşului, să nu se ţină seama de  vestigiile arheologice, ascunse, ale oraşului. La nivelul politicului se considera însă că ceea ce e ascuns în pământ nu merită atâta atenţie ca pavajele şi conductele moderne. Erau prea multe ruine!
Reacţia în presă se acutizase atunci când subsolurile Casei cu Lei au fost distruse. Propunerile de conservare şi vizitare “sub sticlă” au fost desconsiderate. Poziţia noastră a devenit vehementă când buldozerele au răscolit cimitirul medieval din Piaţa Huet. Rămăşiţe umane din vechiul cimitir au fost basculate la groapa de gunoi. Discuţiile şi poziţiile în presă au deranjat, aşa că am fost întrebat în Piaţa Mare răscolită de buldozere: în ce calitate iau poziţie faţă de vandalizarea cimitirului din Piaţa Huet.
Mai multe memorii de protest faţă de distrugerile arheologice din zonă au fost trimise la nivelul central şi local al administraţiei. Unul dintre memorii era colectiv, în toate însă se implica muzeul. În final a fost chemată o firmă privată de arheolgie. Firmele au venit şi au plecat cu informaţii şi bani, problema recuperării patrimoniului din subsol prin conservare şi îincluderea lui în circuitul de vizitare a rămas în aer.
Ultima discuţie cu scântei preluată de presă a fost cea despre gropile de provizii (de alimente, de cereale). Probabil că am fost aşa de vehemenţi (eram nu mai mult de trei între protestatari) încât a fost redactată o minută semnată de un doctor în istorie cu un nume indeschifrabil care stabilea ca cinci dintre gropi şi doar în condiţiile şantierului să fie înconjurate cu bănci din beton prevăzute cu geam de vizitare, iar celelalte marcate în teren. Băncile din beton sunt utile azi  pentru odihnă, ochiurile de geam aburit inutile…iar  semnificaţia gropilor nu o bănuieşte nimeni.Ce să mai spunem de conservarea interiorului gropilor??La urma urmei,cui îi pasă cu adevărat de istoria locală? Eventual, este o bază de lansare în lumea academică, sensibilă la problema săsească. (va urma)