Pentru ce cugetați rele în cugetele voastre? (Matei 9.1-8)

Iisus revine din ținutul Gadarei. Fusese rugat să plece. O teamă lipsită de bucurie îi făcuse pe bieții cetățeni ai regiunii să ceară Mântuitorului să părăsească locul lor. Ai sentimentul că binele făcut de El îndrăciților nu e bine primit. Senzație pe care și-o creează și textul Evangheliei din Duminica aceasta. Trecând marea Tiberiadei, Hristos vine către Capernaum- pe care abia ce-l părăsise, atinsese în zori Gadara și revenise- după o zi de lucru epuizantă, dacă vă amintiți. Vindecase un lepros, sluga unui sutaș, soacra lui Petru și alți bolnavi (Matei cap. 8). Pare că unii dintre cărturari uitaseră aceasta cu totul. De aceea reacția lor la vindecarea unui slăbănog adus pe pat dinaintea Lui- „Îndrăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei 9.2)- incită la gânduri de hulă pe cunoscătorii literei Legii. Ce nu știau din Lege, sau știau dar obturau cu frică- era că Domnul era și cunoscătorul inimilor lor, gândurilor lor. Prin aceasta se vădea a fi Dumnezeu Întrupat. Prin această cunoaștere care lor și multora, infinit de mulți parcă, le este cu totul străină. Un Dumnezeu care vede în gândul lor nu era chiar de ici de colo în conștiința celor care pare că aveau sub control și gesturile și gândurile oamenilor din jurul lor. Ori Hristos tocmai prin aceasta se descoperă ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. Dese ori credem că minunea este vindecarea slăbănogului. Și fără nici o îndoială este. Dar mai mare îmi pare, în ochii mei, vederea în mintea unor oameni complicați, plini de formalisme și stimă de sine. Care ar fi trebuit numai să-și lase mintea să gândească și să identifice în comportamentul Domnului Iisus tot ceea ce citiseră despre Mesia în cărțile lor sacre. Nu e vorba deci de oameni proști ori neinstruiți. Ci de oameni răvășiți, pierduți din sensul pentru care trăiseră cunoașterea.

Întâlnirea Domnului cu răutatea noastră pare fără iertare pentru noi. Cum de ne pierdem mereu în amănunte inutile dinaintea grandorii lui Dumnezeu, dinaintea Iubirii Lui. Prea plini de noi îl punem mereu la coți pe Dumnezeu. Generație după generație. Neam cu neam. ca și cum El ar fi greșitul nostru. Desigur că i-a agitat pe cărturari Hristos când i-a dăruit slăbănogului ca semn de vindecare iertarea de păcate. Pentru că iertarea pe care o propovăduiau ei și, vai, și noi câteodată, era un fel de târguială cu Dumnezeu. noi facem, Tu vezi și -iertare de cuvânt- ne „aplauzi” pentru faptele noastre. Prin care nu, nu te lăudăm pe Tine, și nici nu avem de gând, ci ne umplem noi de respectul oamenilor. Noi suntem mai importanți dinaintea Domnului decât Domnul Însuși. Nu căutați simplu la ceea ce scriu. Încercați să priviți împrejur și în propriul adânc și veți vedea că „sindromul Gadara” încă ne contaminează. Ce mi se pare important în povestea acestei Duminici, așadar, este ridicarea noastră din slăbănogeală cu riscul asumat de Hristos de a fi „urecheat” de „urechiștii” credinței. Cei care nu simt cum Dumnezeu le ascultă gândurile. După cuvântul Avvei Antonie, cel din Pateric: „Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ochilor tăi totdeauna; orice vei face, să ai din Sfintele Scripturi mărturie; și în orice loc te vei așeza, să nu te muți repede de acolo. Acestea trei păzește-le și te vei mântui”. A avea pe Dumnezeu înaintea ochilor înseamnă, printre altele, și a avea tăria de te lăsa privit de El. Uneori chiar în situațiile în care ai vrea să nu fii văzut, în care ai vrea ca El să nu te vadă. E transparența de Duh care ne însoțește în toate misiunile noastre, în clipele noastre de furtună lăuntrică ori însorire sufletească. Care ne poate ajuta, încurajându-ne din miezul sufletului, atunci când îngăduim aceasta.

Mă întreb de ceva ani de ce se răstesc la Dumnezeu cărturarii și fariseii lumii moderne. Mai ales că ei susțin că a crede este o formă de prostie, de eșec intelectual. Ori că actul credinței este o inutilitate absolută. Nu sunt primii. Dacă fariseii și cărturarii din paginile Scripturii au o oarecare scuză, legată de educație și cultura tradițională, pe cei din zilele noastre nu-i înțeleg. Dar, sigur, e strict problema mea. Sunt susținătorii tuturor libertăților, mai puțin a Libertății de a crede, sunt trăitori în toate comploturile și teoriile conspiraționiste, mai puțin în adevărul Scripturii. Așteaptă mereu încă un colț de carieră, un fragment de statuie ce să și-o ridice. Nu au nici o teamă, zic, până li se cere curajul de a trăi. Căci nu de moarte par să fie temători- oricum clipa aceea o trăim fiecare pe cont propriu- ci de viață, de forța aceea care te ridică din și din slăbănog te face viu, sănătos, bucuros într-o lume de fals nefericiți. Aici e lecția Scripturii acesteia. Omul răvășit de boală află vindecare în Hristos prin voia și mila Acestuia. Dar omul răvășit de propria sa părere de sine nu află vindecare ci numai tensiune și lipsă de rod. După spusa unui Bătrân din Pateric: „Omul care are înaintea ochilor moartea, în tot ceasul biruiește micimea sufletească”. Slăbănogul nostru de azi nimic nu avea afară de vederea morții sub ochii săi copleșiți de tristețe și așteptare. Hristos se vădește că nu a venit să pună la punct dracii și nici oamenii să-i autentifice în ifosele lor. Ci a venit să biruiască moartea, în multele și variatele sale chipuri. Care dintre cei ce-L critică vehement pe Hristos ne însoțesc unde ne însoțește El? Cât din spusele lor se validează în timp cât cuvintele Lui, Logosul Întrupat? Cât din gesturile Sale simple le-au lăsat nejudecate ori nesmintite oamenii ce nu sunt în stare, altfel, să facă un gest de tandrețe și omenie? Să ne înțelegem. Există un bun simț al necredinciosului care gândește cuminte la starea sa mai mult decât a lumii, la neputința de a iubi mai mult decât la falsificarea iubirii. Există o lipsă de credință a omului modern care apropie sufletul de identificarea foamei de Hristos. Așa cum credința nu poate fi paradă, nici necredința nu poate fi paradă. Când doar ne judecăm fără să ne cunoaștem nu despre credință ori necredință  e vorba. Ci de răutate, mereu snoabă și autosuficientă. A nu-L alunga pe Hristos din cetate înseamnă a-i îngădui să lucreze. Să ierte. Să ne mântuiască.