Pâinea în amintirile neuitate ale copilăriei mele și ale altora ca mine

Toți cei ai casei eram obșnuiți cu ritualul meșteșugitului și descântatului creștinesc al facerii pâinilor și plăcintelor coapte pe vatra încinsă cu lemnele arzânde ale cuptorului din fundul curții casei noastre. Îndeletnicire săptămânală, de obicei din noaptea de vineri spre zorii zilei de sâmbătă. Indiferent de anotimp și de starea vremii și a vremurilor. Iar dacă era toamnă târzie și rece precum cea de acum, pregătirile începeau atunci când ziua prinde a merge la culcare, lăsând locul întunericului timpuriu al nopții care vine. După ce apăreau pe fața de masă blidele cinei-de- cinat, mama tatălui meu, adică buna mea bunică hârtibăciancă -”Anisâia lui Ion de pe Hulă”- aprindea feștila de bumbac a lămpașului cel mare din bucătărie, în vreme ce mie, ca cel mai mic copil al casei, îmi revenea sarcina să rostesc o sfântă rugăciune, după care cu toții îmbucam te miri ce bunătăți ale cămărilor și pivnițelor. Apoi, bunica începea a buchisi cu ochelarii ochilor săi obosiți din ”Cartea Sfintelor Înțelepciuni”, scrisă de părintele-dascăl, Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului. Carte ieșită de sub teascurile tiparului ”Telegrafului Român” din Sibiu. Alături de scaunul ei îmblănit și călduros mă așezam și eu ca să recitesc, nu știu pentru a câta oară, fie amintirile din copilărie ale povesitorului moldovean Ion Creangă, fie câteva pagini din serialul ”Aventurile submarinului Doxa”. Obosit precum eram, după multa și greaua roboteală de prin curte și de prin grajdurile bivolițelor și cotețele găinilor și iepurilor, curând adormeam cu cartea în mână iar bunica mă așeza, pe nesimțite, într-un fel de ”lădoi”, alături de regretatul meu frate mai mare, Vasile, și de regretata mea soră Victorița. După care tot bunica se apuca să mai cearnă încă odată cu sita deasă făina așezată în trocuța de lemn, pregătind într-un colțișor al covatei un ghemotoc de aluat cu plămădeala trecutului frământat, neuitând să adauge în apa călduţă două linguroaie de lemn pline cu sare zgronțuroasă și un pic de ”țahi”, atât cât să încapă pe un vârf de cuțit. Așa cum îi spuneam noi, agnițenii-hârtibăcieni și sibieni, drojdiuței, denumire împrumutată de la sașii noștri prieteni și buni gospodari. Cei cu care eram vecini cu pământurile de gunoit, de arat; de semănat, cultivat și recoltat; de cositul ierburilor și de pășunatul vitelor și oilor; de case de locuit și de fântâni cu cumpănă; de șuri cât șurile de mari, pline cu fânuri, otăvuri, paie și plevuri; cu hambare și coșere cu bucate; de grajduri cu vite, de cotețe cu iepuri, găini, porci la îngrășate și scroafe la fătat; de grădini cu bătrâni și roditori pomi fructiferi și de delnițe cu straturile tuturor legumelori și zarzavaturilor pământurilor ardelene. Apoi, mai-nainte de „crăpatul-de-zâuă” (zori prefațați de cântatul răgușit al cocoşilor), bunica mă trezea din visele somnului dulce al dimineţii, îndemnându-mă să ţin trocuţa pentru ca dumneaiei să poată frământa făina în amestec cu cartofi fierți și curățați, dați pe răzătoarea din lemn, după care așeza un chindeu alb ca spuma laptelui peste aluatul pus la dospit. Şi o făcea cu atâta îndemânare şi plăcută trudă încât dădea ghes îndemnului inimii sale de a fredona în șoaptă o doină-doinită, auzită şi ştiută încă de când era o mică copiluţă în satul ei natal de pe valea sibiană Buii și a Hârtibaciului. Când lumina zilei izbutea cu greu să risipească întunericul nopții, fratele Vasile aprindea cocenii știuleților de cucuruz, de sub vreascurile lemnelor de deasupra vetrei cuptorului din curtea casei, în timp ce bunul şi harnicul nostru tată dădea de mâncare bivolițelor și căra în grajd gălețile pline cu apă stătută pentru adăpatul și rumegatul vitelor. După care tot el mulgea în șuștar laptele dulceag și înspumat. În nici două ore pâinile erau copte, după care urmau plăcintuţele umplute cu varză dulce sau acră, cu ceapă călită sau cu mere și pere răzuite. Curtea şi întreaga uliţă mare a satului se umpleau de mireasma pâinilor și plăcintelor scoase din cuptor, rând pe rând, cu ajutorul unei lopeți din lemn cu coada lungă cât doi pari de fasole. Pâinile, așa fierbinți,  le ”băteam” de coajă cu făcălețul pentru mestecatul mămăligii, după care bunica le acoperea cu câteva ştergare țesute din fire înălbite din in şi cânepă.Toate acele bunătăți se răceau domol, rămânând fragede şi parfumate. Când venea vremea să ne așternem piciorușele cu opincuțe și obiele pe drumul lung al școlii primare, bunicuţa frângea cu mâinile ei muncite trei colţuri zdravene dintr-o anume pâine pe care noi, fraţii, le împătuream cu grijă în trăistuțe, alături de tăbliţele cu bureții de șters, ca şi de ”stilurile” de scris. Neuitând să adăugăm, pentru fiecare, câte un măr sau câte o pară coaptă. De pofta-nerăbdătoare le înfulecam în chiar prima recreaţie, dându-le prietenilor-colegi de bancă școlară să guste și ei din dulceaţa pâinii, ştiind că la rândul lor, într-o altă zi de şcoală, vor face şi ei la fel. De atunci, de mult de tot, cu toate că am cutreierat ţara în lung şi-n lat, şi m-a pus amarul să mai „hoinăresc” şi prin îndepărtate străinătăți, acea pâine a anilor copilăriei mele a rămas cea mai gustoasă pâine pe care am mâncat-o vreodată! Ca urmare, de o bună bucată de vreme nu uit să-mi reamintesc toate aceste plăcute amintiri, mai ales atunci când, potrivit tradiţiei popoarelor lumii, ziua de 16 octombrie a fiecărui an este dedicată sărbătoririi pâinei. De cinstit o cinstesc atât țările bogate cât şi de cele sărace. Pâinea fiind hrana hrănitoare a Omului. Și în toate formele făinurilor. Fie cea din boabe de grâu, fie cea de orez și de secară. Ea reprezintă rodul cel mai firesc şi Dumnezeiesc al Pământului. Pentru că prin pâinea noastră cea de toate zilele, denumită simbolic „pâinea fără frontiere”, cinstim trudnica muncă a tuturor oamenilor care ”râcâie” cu plugul pământul, îl cultivă și îi adună roadele. Iar în cântul înălțător al poeților, Omul glorifică creştinescul ”Tată-L Nostru”, rostit în limbile tuturor popoarelor acestei tot mai nesigure Lumi!