Pâinea în amintirile neuitate ale copilăriei mele şi ale altora ca mine

Toţi cei ai casei eram obişnuiţi cu ritualul meşte­şugitului şi descântatului creştinesc al facerii pâinilor şi plăcintelor coapte pe vatra încinsă cu lemnele arzânde ale cuptorului din fundul curţii casei noastre. Îndeletnicire săptămânală, de obicei din noaptea de vineri spre zorii zilei de sâmbătă. Indiferent de anotimp şi de starea vremii şi a vremurilor. Iar dacă era toamnă târzie şi rece precum cea de acum, pregătirile începeau atunci când ziua prinde a merge la culcare, lăsând locul întunericului timpuriu al nopţii care vine. După ce apăreau pe faţa de masă blidele cinei-de- cinat, mama tatălui meu, adică buna mea bunică hârtibă­ciancă -”Anisâia lui Ion de pe Hulă”- aprindea feştila de bumbac a lămpaşului cel mare din bucătărie, în vreme ce mie, ca cel mai mic copil al casei, îmi revenea sarcina să rostesc o sfântă rugăciune, după care cu toţii îmbucam te miri ce bunătăţi ale cămărilor şi pivniţelor. Apoi, bunica începea a buchisi cu ochelarii ochilor săi obosiţi din ”Cartea Sfintelor Înţelepciuni”, scrisă de părintele-dascăl Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardea­lului. Carte ieşită de sub teascurile tiparului ”Tele­grafului Român” din Sibiu. Alături de scaunul ei îmblănit şi călduros mă aşezam şi eu ca să recitesc, nu ştiu pentru a câta oară, fie amintirile din copilărie ale povestitorului moldovean Ion Creangă, fie câteva pagini din serialul ”Aventurile submarinului Doxa”. Obosit precum eram, după multa şi greaua robo­teală de prin curte şi de prin grajdurile bivoliţelor şi coteţele găinilor şi iepurilor, curând adormeam cu cartea în mână iar bunica mă aşeza, pe nesimţite, într-un fel de ”lădoi”, alături de regretatul meu frate mai mare, Vasile, şi de regretata mea soră Victoriţa. După care tot bunica se apuca să mai cearnă încă o dată cu sita deasă făina aşezată în trocuţa de lemn, pregătind într-un colţişor al covatei un ghemotoc de aluat cu plămădeala trecutului frământat, neuitând să adauge în apa călduţă două linguroaie de lemn pline cu sare zgrunţuroasă şi un pic de ”ţahi”, atât cât să încapă pe un vârf de cuţit. Aşa cum îi spuneam noi, agniţenii-hârti­băceni şi sibieni, drojdiuţei, denumire împrumutată de la saşii noştri prieteni şi buni gospodari. Cei cu care eram vecini cu pământurile de gunoit, de arat; de semănat, cultivat şi recoltat; de cositul ierburilor şi de păşunatul vitelor şi oilor; de case de locuit şi de fântâni cu cumpănă; de şuri cât şurile de mari, pline cu fânuri, otăvuri, paie şi plevuri; cu hambare şi coşere cu bucate; de grajduri cu vite, de coteţe cu iepuri, găini, porci la îngrăşat şi scroafe la fătat; de grădini cu bătrâni şi roditori pomi fructiferi şi de delniţe cu straturile tuturor legumelor şi zarzavaturilor pământurilor ardelene. Apoi, mai-nainte de „crăpatul-de-zâuă” (zori prefaţaţi de cântatul răguşit al cocoşilor), bunica mă trezea din visele somnului dulce al dimineţii, îndemnându-mă să ţin trocuţa pentru ca dum­neaei să poată frământa 
făina în amestec cu cartofi fierţi şi curăţaţi, daţi pe răză­toarea din lemn, după care aşeza un chindeu alb ca spuma laptelui peste aluatul pus la dospit. Şi o făcea cu atâta îndemânare şi plăcută trudă încât dădea ghes îndemnului inimii sale de a fredona în şoaptă o doină-doinită, auzită şi ştiută încă de când era o mică copiluţă în satul ei natal de pe valea sibiană Buii şi a Hârtibaciului. Când lumina zilei izbutea cu greu să risipească întunericul nopţii, fratele Vasile aprindea cocenii ştiuleţilor de cucuruz, de sub vreascurile lemnelor de deasupra vetrei cuptorului din curtea casei, în timp ce bunul şi harnicul nostru tată dădea de mâncare bivoliţelor şi căra în grajd găleţile pline cu apă stătută pentru adăpatul şi rumegatul vitelor. După care tot el mulgea în şuştar laptele dulceag şi înspumat. În nici două ore pâinile erau coapte, după care urmau plăcintuţele umplute cu varză dulce sau acră, cu ceapă călită sau cu mere şi pere răzuite. Curtea şi întreaga uliţă mare a satului se umpleau de mireasma pâinilor şi plăcintelor scoase din cuptor, rând pe rând, cu ajutorul unei lopeţi din lemn cu coada lungă cât doi pari de fasole. Pâinile, aşa fier­binţi,  le ”băteam” de coajă cu făcăleţul pentru meste­catul mămăligii, după care bunica le acoperea cu câteva ştergare ţesute din fire înăl­bite din in şi cânepă.Toate acele bunătăţi se răceau do­mol, rămânând fragede şi par­fumate. Când venea vre­mea să ne aşternem picio­ruşele cu opincuţe şi obiele pe dru­mul lung al şcolii primare, bu­nicuţa frângea cu mâinile ei muncite trei colţuri zdravene dintr-o anume pâine pe care noi, fraţii, le împătuream cu grijă în trăistuţe, alături de tăbliţele cu bureţii de şters, ca şi de ”stilurile” de scris. Neui­tând să adăugăm, pentru fiecare, câte un măr sau câte o pară coaptă. De pofta-nerăb­dătoare le înfulecam în chiar prima recreaţie, dându-le prietenilor-colegi de bancă şcolară să guste şi ei din dulceaţa pâinii, ştiind că la rândul lor, într-o altă zi de şcoală, vor face şi ei la fel. De atunci, de mult de tot, cu toate că am cutreierat ţara în lung şi-n lat, şi m-a pus amarul să mai „hoinăresc” şi prin înde­părtate străinătăţi, acea pâine a anilor copilăriei mele a ră­mas cea mai gustoasă pâine pe care am mâncat-o vreo­dată! Ca urmare, de o bună bucată de vreme nu uit să-mi reamintesc toate aceste plă­cute amintiri, mai ales atunci când, potrivit tra­diţiei popoa­relor lumii, ziua de 16 octom­brie a fiecărui an este dedi­cată sărbătoririi pâi­nii. De cinstit o cinstesc atât ţările bo­gate cât şi cele sărace. Pâi­nea fiind hrana hră­nitoare a Omului. Şi în toate formele făi­nurilor. Fie cea din boabe de grâu, fie cea de orez şi de secară. Ea reprezintă rodul cel mai firesc şi Dumnezeiesc al Pămân­tului. Pentru că prin pâinea noastră cea de toate zilele, denumită simbolic „pâinea fără frontiere”, cins­tim trud­nica muncă a tuturor oame­nilor care ”râcâie” cu plugul pământul, îl cultivă şi îi adună roadele. Iar în 
cântul înălţător al poeţilor, Omul glorifică creştinescul ”Tatăl Nos­tru”, rostit în limbile tuturor popoarelor acestei tot mai nesigure Lumi!