Osana! Răstignește-L!​ Gânduri la Duminica Intrării în Ierusalim

Nu cred că există o mai puternică radiografie asupra lipsei de fidelitate a omului față de Dumnezeu-Omul decât acest episod, al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos. Se repetă, oarecum, cu fiecare trădare în care târâm pe Dumnezeu printr-o obsesivă dorință de ritual și împlinire a legii în detrimentul Iubirii care urcă Golgota. Și o biruiește prin Lumină. Pentru că această Intrare în Ierusalimul pământesc se deschide în Intrarea în Ierusalimul cel ceresc, Împărăția pe care o vestise cu atâta bucurie celor care cuprindeau în inima lor adevărul. Lor venise Iisus să le vestească. Celor flămânzi și însetați de dreptate, celor săraci și celor, câți, pomeniți în Fericirile (Matei 4.25; 5. 1-12) care răsună încă în Liturghiile noastre.

Domnul Iisus pe când intră în Ierusalim poartă deja cu el exercițiul învierii aproapelui. Și fiul văduvei din Nain și micuța înviată în Capernaum- fiica lui Iair- și Lazăr, cel înviat a patra zi din morți, sunt exemplele prin care Hristos ne învață că este posibilă învierea. Că ea nu este apanajul bogaților ori săracilor ci este darul Lui pentru noi. Taina acestor învieri- plus vindecarea fiului lunatec despre care am vorbit în Evanghelia Duminicii a IV-a (Marcu 9. 17- 32)  – nu face decât să incite pe aceia care confundă iubirea cu dreptatea și dogmatismul cu mărturisirea credinței. Care fac din „credința mea” piatra de căpătâi a unei indolențe rănitoare de Duh. Evidențiată în idolatrie.

Iisus intrând pe mânzul asinei. Paradoxul unei fragilități care cucerește lumea și o supune. Toți  stăpânitorii lumii- despre care numai ce le-a vorbit Apostolilor (Marcu 10. 32-45) în contextul prevestirii, pentru a treia oară, a Pătimirilor Sale- ar fi intrat cu aroganță peste cetate. Ar fi ridicat praful în copite de cai și ar fi lovit cu cravașa indolenței peste chipurile oamenilor. Pentru că, nu-i așa, dinaintea celui ce crede că stăpânește viețile oamenilor tocmai viețile lor nu contează. Hristos Domnul pare că vindecă distanța falselor regalități. Împăratul Care este El intră cu smerenia Împărăției. Nu sfidând oamenii ci bucurându-i. Lăsând un ecou de iubire care tulbură pe cei care țineau poporul în frâu prin ură. Și nu, nu mă refer doar la romani. Și nu mă refer doar la timpul de atunci.

Pe calea Intrării în Ierusalim. Dumnezeu-Omul deschide o intrare în inima oamenilor. Și ia inima lor cu Sine. O urcă în hăul de Lumină al Golgotei. Ca într-un Rug Aprins. Ca un Iordan de Foc. Știind că e ultima zi în care le întâlnește dragostea. Apoi le va întâlni nepăsarea, lehamitea, consensul cu răul făcut ușor. Sau nu neapărat ușor cât cu ușurință. Anatole France într-o scurtă poveste despre Ponțiu Pilat, bătrân și izolat pe o insulă, ne spune prin gura personajului roman- povestind dinaintea Guvernatorului Siriei- că nu-și aduce aminte de Răstignirea lui Iisus Hristos. Ucisese prea mulți în numele Imperiului pentru a mai avea memoria numelor. Pedeapsa ce-l încearcă este un exil în car iese el din memoria Romei ce o slujise cu supra-măsură. Suflet de funcționar. Așa cum literatura apocrifă aduce în prim plan pe Ana și Caiafa spulberați de frică. O frică nu de forța Imperiului Roman ci de incredibila putere a Înviatului. Un Mort care le terorizează viața pentru că nu mai este mort. Nici o inimă haină nu poate înveșmânta haina de lumină a Învierii. Poate mima, se poate costuma în zdrențe de Lumină dar nu poate deveni haină Luminii. Nu se poate metamorfoza în izvor de lumină. El rămâne un suflet hain și nefericit pentru că Dumnezeu nu lucrează cum a crezut el, cum dictează el. Și Ierusalimul ceresc nu-l poate cuprinde. Căci acolo e nuntă de Fiu de Împărat și chiar dacă intră toți cei chemați nu o pot face fără haină de lumină.

Strigătul mulțimii să nu vi-l închipuiți ca un vuiet de stadion. Cât ca un strigăt de mirare. Ei știu- pentru că sunt la Ierusalim și învață la școala rabinilor întreaga lor viață- că despre acest Călător pe asin le vestise Legea prin profeți cum avea să fie prezent dinaintea lor (4 Regi 9.13; Psalm 117. 26; Zaharia 4.7) și cred că nu le venea a crede. Era prea ca la Carte. Oamenii văd Smerenia cum își trăiește începutul unei Agonii împlinite în Înviere. Tot drumul din urmă spre Ierusalim Domnul Hristos îl face aducând în mintea Ucenicilor exact zilele care urmau. Cu încărcătura lor de ură și răutate gratuită. Cu răutatea lor încărcată de minciună, delațiune și moralism demagogic. Pornind de la minciuna martorilor plătiți să mintă- care făcuseră din asta profesie pe lângă Templu- care afirmă că L-au auzit cum va dărâma templul și îl va ridica în trei zile până la parșiva afectare a credinței lor în Imperiu Roman și Împărat (prin acesta vor pune presiune pe slabul Ponțiu) acțiunea lor este sprijinită de manipulatorii de minciună. Oamenii care îl scot din temniță pe Barnaba pentru a-L ucide pe Hristos. Iuda, vânzătorul, pe lângă ei este neînsemnat. Călări pe funcții și câștiguri precum și pe un sistem relațional care abundă în manipulări abjecte oamenii-neoameni întorc bucuria lui Osana în răgușeala de ură a lui Răstignește-L! Oamenii obișnuiți să corupă și să vândă sufletul poporului se întâlnesc cu firea ieftină a unui funcționar roman. Și de aici Răstignirea care pare, la prima vedere, o adâncă înfrângere a Profetului din Nazaret. Dumnezeu-Tatăl însă nu e de acord cu deznodământul dictat de interesele unei umanități ce-și pierduse omenia. El este Cel în brațele Căruia Fiul își așează sufletul. Și tot El este Acela Care își Învie Fiul. Și zorii Învierii sunt o cântare de Osana.

Sunt mereu în căutarea unei explicații a răsturnării Intrării în Ierusalim cu Ieșirea-Răstignirea din Ierusalim a Mântuitorului. Însingurarea Sa. Clipele Sale de tensiune în înțelegerea răutății și prostiei noastre răzbunătoare. Unul care făcuse Binele pentru că este Binele răstignit de niște închipuiți. Admiratori și trăitori ai unui sistem în care, se simte mereu, Hristos nu doar că nu se încredea dar nici măcar nu părea că-i intră în viziunea restaurării lumii întru Împărăție cerească. Un sistem complicat de ritual și ideologie în care banii- trântiți de pe tarabe îndată după Intrarea în Ierusalim pentru ultima oară- deveniseră mai importanți decât rugăciunea iar vorbele luaseră loc cuvintelor. Mereu m-a frapat diferența dintre rostirea Dreptului Simenon la primirea Pruncului Iisus la Templu și scâșnetul de cuvinte mușcate al „cumpărătorilor” lui Mesia. Dintre profunzimea metaforei celui dintâi și discursul ologit de frumusețe, parte dintr-o viermuială de confuzii, în care vorbesc administratorii Legii cantonați în Templu. Două personaje rup iconologia trădării: Iosif din Arimateia și Nicodim, ucenicul de taină. Chipuri care vindecă neobrăzarea coclelii mincinoase a Templului.

Duminica Intrării în Ierusalim a Mântuitorului. Intră Hristos în Ierusalim ca într-un Templu. E șekina. Slava care umple de Lumină tot Ierusalimul. Prin Înviere lumea. Slava care sfințește totul. Exegeza ne spune că în seara Floriilor- cum numim prăznuirea în traducerea interculturalității- Domnul s-a întors în Betania. Unde sfătuiește pe Lazăr să fugă. Căci îl căutau deja iudeii să-l omoare. Se pare că fuga aceasta a grăbit moartea Domnului Hristos. Nu putuseră să-i frângă semnul ridicat în mijlocul lor. Îi deranja enorm forța Smereniei care înveșnicea Iubirea ca măsură a întâlnirii cu Dumnezeu. Pruncii și cei ce-L iubeau îi cântă Osana! Concertiștii religioși și afonii lor romani compun refrenul rușinii: Răstignește-L!

Iisus urcând pe străzile întortocheate și strâmte ale Ierusalimului știe că e ultimul drum în libertate. Și știe că drumul acesta se încheie cu brațele sale desfăcute pe Cruce, îmbrățișându-ne pe noi, păcătoșii. Osana! Bine este cuvântat Cel Ce vine în numele Domnului! Și refuză să ne părăsească!