Omul care repornește timpul, Dragoș Poponea și orologiile de turn

În timp ce mulți dintre noi citim timpul de pe ecrane, Dragoș Poponea a ales să-l vadă pe cadrane de turn, să-și măsoare viața în roți dințate și sunet de clopot. Inginer mecanic devenit orologier al timpurilor noastre, păstrător al unui meșteșug rar, el repară instrumente de măsurat timpul care au tăcut zeci de ani, punând din nou în mișcare mecanisme vechi chiar cât bisericile care le adăpostesc.

În biserici fortificate, în turnuri uitate, el caută mecanisme ruginite care nu au mai ticăit de zeci de ani și le aduce în prezent, ca pe niște inimi de metal repornite. Fiecare ceas de turn pe care îl desface e o lecție despre răbdare, memorie și felul în care comunitățile își țineau odinioară timpul la vedere. Citiți povestea lui și, data viitoare când treceți pe lângă un turn cu ceas, ridicați privirea: poate în spatele lui lucrează deja mâinile lui Dragoș de la Tic-Tac-Turn.

Când a fost momentul în care v-ați descoperit pasiunea pentru acest meșteșug rar?

Pasiunea pentru partea mecanică, în general, cred că vine din copilărie, când eram foarte atras de jucăriile mai sofisticate, cu motoare. Le desfăceam mereu, eram curios să văd ce le pune în mișcare.

Strict legat de orologerie de turn, momentul a fost prin 2010, când am mers cu soția la un târg de vechituri la Brașov, nu neapărat cu gândul să cumpărăm ceva, ci mai mult din curiozitate. Acolo am găsit un ceas de perete Junghans din 1913. Detaliile astea le-am aflat ulterior, atunci nu știam ce cumpăr. Am negociat, l-am cumpărat, l-am adus acasă și, bineînțeles, din aceeași curiozitate, l-am desfăcut să văd cum e.

Ceasul era funcțional și, fiind un lucru mecanic, mi-am dat seama că trebuie întreținut, ca orice mașinărie. M-am interesat prin oraș, la atelierele de ceasornicărie care atunci erau mai multe, și am aflat că întreținerea unui astfel de ceas costa cam cât întreținerea unei mașini. Fiind inginer mecanic – mai mult teoretic decât practic la vremea aceea, pentru că lucram la birou într-o întreprindere – m-am hotărât să-l desfac singur. L-am verificat, am văzut cum stau lucrurile și de aici a pornit totul, aici a fost „flama”. Deveneam din ce în ce mai curios.

Deci, practic, ați avut o conexiune cu momentele din copilărie, în care desfăceați tot?

Da, ceva de genul acesta. De aici a început totul.

Apoi am călătorit puțin prin județ cu soția, am descoperit ceasurile de turn. Până atunci vorbeam de mecanică fină, de ceasurile de perete cu pendul. Apoi am zis că mi-ar plăcea ceva mai „palpabil”, de altă dimensiune. În orologerie sunt mai multe categorii: mecanica fină e una, iar orologiile de turn sunt un pic diferite ca și clasificare.

Pentru un atelier de ceasornicărie sau pentru o școală în domeniul acesta trebuie să investești foarte mult: echipamentele sunt scumpe, sculele la fel.

La vremea respectivă, recunosc, nu m-am gândit la partea financiară. Am vrut pur și simplu să văd ce înseamnă un orologiu de turn.

mecanismul de 300 de ani din Ruja, dupa restaurare

Biserica fortificată din Ruja

Și ușor, ușor, l-ați descoperit, vizitând și căutând?

Da, încet-încet, vizitând biserici fortificate, am început să le văd. Mi se părea din ce în ce mai interesant și mă „rodea” ideea asta.

În România nu există o cultură clară a ceasurilor de turn, a orologiilor. Termenul e folosit foarte general, dar nu știm exact la ce ne referim. Am început să caut dacă există ceva în oraș: în Turnul Sfatului mecanismul funcționa, la biserici, prin oraș, unele ceasuri erau încă funcționale.

Am descoperit în cartierul Gușterița biserica fortificată de acolo, din secolul al XIII-lea, dacă nu mă înșel. Am observat că există cadrane pe turn, deci era clar că trebuia să fie și ceva în spatele lor. Am luat legătura cu preotul care aparținea de biserica respectivă, actualul primpreot al Parohiei Evanghelice C.A. Sibiu, domnul Kilian Dörr. Ne cunoșteam, așa că mi-a permis accesul acolo. M-a lăsat să merg să văd despre ce e vorba.

Era ceva nou față de un ceas de perete. Apoi am început să caut informații pe internet. Cărți în limba română, în domeniul ăsta, nu există; doar în Anglia, Germania și alte țări cu tradiție.

mecanism Gușterița, înainte de restaurare

mecanismul de la Gușterița, după restaurare

În ce țări ați găsit cultură și literatură de specialitate pentru orologiile de turn?

În țările care au și produs astfel de mecanisme și au cultura orologiului de turn „în sânge”: Anglia, Germania, Franța. Acolo există firme care se ocupă exclusiv de asta. Așa cum există electricieni, sunt și ceasornicari specializați în orologii de turn.

Pe internet am găsit o broșură în limba engleză, scrisă de Chris McKay – îl chema, nu mai trăiește de vreo trei ani. În broșura aceea erau informații foarte utile și, important, adresa lui de e-mail. Broșura era un fel de „manual de buzunar al responsabilului de orologiu de turn”. Exact ce aveam nevoie.

Acolo erau toate informațiile, raportate la tipurile de mecanisme din Anglia. De acolo a început aventura. L-am contactat, mi-a răspuns și mi-a sugerat: „Dacă vrei să te ajut să înțelegi, trebuie să găsești un mecanism de ceas de turn. Îl găsești și discutăm pe marginea lui: cu poze, filmări, ce vrei tu”. Eu aveam deja fotografiile de la Gușterița și i le-am trimis.

Acesta a fost primul ceas de turn cu care ați lucrat efectiv?

Da, primul a fost cel din Gușterița. De aici a plecat totul, pe partea de orologerie de turn.

Chris McKay – mentorul meu – mi-a dat toate detaliile, mi-a trimis totul în scris, ca să le pot lista și să merg cu foile la fața locului.

Așa am reușit să pun ceasul în funcțiune, urmând procedura respectivă, în 2013. Apoi, în vara lui 2014 – iunie-iulie, dacă nu mă înșel – împreună cu un prieten, l-am demontat piesă cu piesă și l-am coborât într-o anexă a bisericii. Avea nevoie de o curățire serioasă și de înlocuirea unor pinioane uzate.

mecanism Turnul Sfatului

mecanism Turnul Sfatului

Care este dimensiunea unui astfel de mecanism sau ce număr de piese cuprinde?

Dimensional, mecanismele variază foarte mult. De exemplu, cel din Gușterița e cam de dimensiunea unui motor de camion, ca volum.

Numărul de piese nu e foarte relevant, pentru că diferă mult în funcție de tipul de mecanism. De exemplu, cel din Turnul Sfatului este un mecanism „mut”: nu face altceva decât să arate ora, nu bate, nu acționează clopote.

Cel din Gușterița, în schimb, avertizează fiecare sfert de oră, pe un clopot: la primul sfert bate o dată, la jumătate de oră de două ori, la trei sferturi de trei ori, iar la fix de patru ori – cele patru sferturi. Apoi, ora exactă este bătută pe un alt clopot, de câte ori e ora.

Din ce mi-ați povestit, e clar că pasiunea există. Partea tehnică ați învățat-o pe parcurs. Dar e loc și de business în ceea ce faceți?

M-am axat mult timp pe partea de pasiune, de hobby. Nu m-am gândit serios să fac o afacere din asta. Dar m-am lovit de problema contractelor și a garanțiilor. Au fost cazuri în care mi s-a spus foarte clar: „Noi vrem garanție, vrem act, altfel nu putem”. Existau deja câteva proiecte în discuție și, cerându-se garanție, trebuia să ofer și calitate, și garanție. Așa că a trebuit să-mi fac o firmă prin care să pot lucra.

Pasiunea s-a transformat într-o mică afacere, care, totuși, este în continuare la nivel de pasiune: nu lucrez „pe bandă rulantă”. Îmi alimentează pasiunea.

Puteți să faceți, mental, o „hartă” a orologiilor de turn din România pe care le cunoașteți?

În județul Sibiu sunt foarte multe, dar nu am reușit să le văd pe toate. Am avut lucrări în județul Sibiu, în județul Brașov, în zona Făgăraș – Mureș, am ajuns și prin Banat. De curând am ajuns la Bacău, la Palatul Administrativ.

Sper să ajung și la București, unde deja vorbim de o altă categorie de orologii, oarecum asemănătoare cu ce avem în Turnul Sfatului: mecanisme care doar arată ora, fără să bată.

La București, clădiri precum Palatul CEC, Palatul de Justiție, Biblioteca Universitară, Ministerul Agriculturii și câteva alte clădiri au ceasuri publice, pe fațada clădirii. La Palatul Administrativ din Bacău, de exemplu, mecanismul este o piesă rară, turnată de un atelier din Franța, ceva deosebit, dar, din păcate, într-o stare avansată de degradare, cu multe defecțiuni.

Câte orologii din cele pe care le știți sunt funcționale în momentul de față?

În orașele mari, de obicei, există ceasuri funcționale. La Sibiu, de exemplu, Turnul Sfatului e funcțional. Biserica romano-catolică din Piața Mare, pe care o întrețin, cea evanghelică din Piața Huet, cea de pe Mitropoliei, Biserica Reformată – acolo este cineva, un enoriaș din parohie, care se ocupă de ceas.

Despre București nu aș putea să spun concret, știu de mecanismele amintite, dar nu știu câte sunt funcționale. Iași, Oradea, Timișoara au, de asemenea, mecanisme funcționale. În orașele mari, în general, există.

Care e cea mai faină provocare pe care ați întâlnit-o până acum?

Cred că „cea mai faină” provocare încă nu s-a consumat, urmează acum.

La Moșna, în biserica fortificată, există un mecanism foarte vechi, care nu poate fi datat cu precizie – nu au fost descoperite, cel puțin deocamdată, informații în arhive. Eu nu am descoperit nimic la Arhivele Naționale Sibiu, încă mai am de săpat.

Aparent, aș fi zis că are două-trei sute de ani, dar s-ar putea să fie unul dintre cele mai vechi mecanisme de la noi. Biserica este din secolul XV, mecanismele de turn au început să apară prin secolele XIV–XV, deci orologiul, ținând cont și de vechimea bisericii ar putea fi din secolul XV sau chiar XVI, ceea ce l-ar plasa printre cele mai vechi din țară.

Ce m-a șocat este dimensiunea lui. Este un mecanism confecționat manual, la o vreme când nu exista producție industrială. Totul se făcea manual, la comanda cuiva – biserică, comunitate, instituție. Ceasornicarul, dacă avea îndemânare în prelucrarea metalului, lucra cu ciocanul și nicovala, forja piesele. Dacă nu, apela la un fierar sau un meșter priceput. De obicei sașii făceau astfel de lucruri, nu știu câți români erau implicați atunci.

mecanismul orologiului de turn de la Moșna

Toate piesele sunt făcute manual, de dimensiuni foarte mari. Pentru mine, aceasta este, acum, cea mai mare provocare, pentru că vreau să-l văd funcțional. Mi se pare cel mai interesant mecanism cu care urmează să lucrez.

Sigur, mecanismele realizate aproape de secolul XX sunt și ele foarte interesante, pentru că sunt mult mai precise. Angrenajele sunt de precizie, realizate altfel, arată mult mai bine, profesional și, deja, șasiul – cadrul metalic pe care sunt montate piesele – toate acestea încep să devină și „obiect de artă industrială”.

Mai nou, de exemplu, la Poiana Sibiului este un mecanism de până în anii ’20 restaurat de mine în 2018. Este, dintre cele văzute de mine, singurul complet automat: are un motor care acționează un sistem cu roți melcate ce ridică greutățile, funcționează singur. Tehnic vorbind, este foarte interesant, e realizat industrial, în serie limitată, de firma Rochlitz Berlin – exista un catalog, îți alegeai produsul, vedeai prețurile.

La Rod este iarăși o „bijuterie” de mecanism al firmei Eduard Korfhage. Nu aș putea să spun că unul singur a fost „cel mai fain”. Ca provocare, însă, cred că mecanismul de la Moșna va fi cea mai mare.

mecanism Rod, după restaurare

Credeți că s-ar putea „construi” un tur al orologiilor de turn din Sibiu și din județ? Ar fi suficiente obiective și interes?

Da, m-am gândit la lucrul acesta încă din pandemie, când, ca mulți alții, am fost tras pe linie moartă din industria aviatică, unde lucram. Asta a fost conjunctura. Stând mai mult acasă, m-am întrebat ce aș putea face, pentru că, neexistând o cultură a orologiilor de turn în România, nu vine clientul la tine: trebuie să cauți tu de lucru, să bați la porțile bisericilor și să întrebi dacă sunt interesați.

Este destul de complicat. M-am gândit și la ideea unui tur. Anul acesta, în martie, s-a realizat deja un prim tur – să-i spunem demonstrativ. În Anglia există o asociație foarte mare a celor pasionați de orologii de turn și nu numai.

Între timp am devenit și eu membru al lor. Îl cunoșteam pe cel care mi-a fost mentor, cu care am luat legătura când lucram la Gușterița. Din 2013 și până când a plecat dintre noi, am ținut legătura. Știam de la el că, din anii ’70, asociația organizează tururi de genul acesta prin Europa, Statele Unite, oriunde sunt mecanisme interesante.

De aici a pornit ideea și le-am spus că în zona Transilvaniei există lucruri extraordinare de văzut: mecanisme neatinse de zeci de ani. I s-a părut o idee bună. În 2023, vorbeam deja cu el despre asta. Din păcate, în vara acelui an a plecat dintre noi, a fost un șoc pentru toată comunitatea.

Am continuat ideea cu Keith Scobie-Youngs, de la Cumbria Clock Company, firma pe care o conduce de vreo 35 de ani. Ei se ocupă, printre altele, și de Big Ben. Ceasornicarii englezi sunt organizați în asociații, cu întâlniri anuale și periodice. Școlile de ceasornicari organizează ceremonii foarte frumoase, în special când absolvenții intră „oficial” în breaslă.

Cu el am discutat și, în final, au venit în România. Au fost șase persoane – „crema cremelor”: Keith Scobie-Youngs, pe care eu îl consider cel mai important restaurator de orologii de turn din lume în momentul de față, și alții, toți pasionați, toți lucrând în domeniu. Unul dintre ei este și scriitor, David Rooney, a revenit de curând în România. Pentru ei, experiența a fost extraordinară. Transilvania, zona Sibiului, oferă mult: peisaj, arhitectură, biserici fortificate, istorie. Faptul că există sate încă păstrate aproape complet, cu clădiri vechi, cu animale pe stradă – cai, vaci, bivoli, oi – i-a impresionat. La ei, astfel de imagini sunt tot mai rare.

La Biertan, de exemplu, care e sit UNESCO, le-a plăcut foarte mult – și mecanismul, și biserica, și tot ansamblul. Au spus că ar mai veni, pentru că e mult de văzut. Ce am reușit să vedem împreună, inclusiv Castelul Peleș, a fost doar o mică parte.

Turul pe care îl gândim acum, împreună cu o agenție de turism, va fi axat în principal pe orologiile de turn, atât cele manufacturate înainte de Revoluția Industrială cât și cele „moderne” apărute după Revoluție.

Am zis că ar fi bine să includem și alte „picături” de tehnică și istorie: i-am dus, de exemplu, la Sadu, la prima hidrocentrală din România încă funcțională – pentru ei a fost ceva nemaivăzut. La Peleș, mecanismul ceasului nu este inclus în circuitul turistic, nu se vede. Sunt și alte elemente tehnice, mecanice sau electromecanice de acționare, aflate în spatele liftului, tavanului retractabil, sistemului de aspirare – care nu se pot vizita. Așadar, ideea de tur s-a materializat anul acesta de două ori.

Cum arată un client de orologiu de turn, în contextul în care nu există o cultură clară a acestor mecanisme?

Depinde. În România, dacă vorbim strict de clienți, sunt clienți dificili, foarte dificili și extrem de dificili. Sunt și cei ideali, care au și puțin simț tehnic, care merg pe sfaturile mele în urma unor rapoarte de evaluare și propuneri funcție de situație.

Întrebările tipice sunt: „Ceasul meu din turn rămâne cu 3 minute în urmă” sau „Are un avans de nu știu cât” sau „Din când în când se oprește sau nu bate pe clopot”. Eu întreb: „Despre ce mecanism vorbim? Cam din ce an este?” Răspunsul e, de obicei: „E vechi”.

Le explic: dacă are, de exemplu, 150 de ani, nu va funcționa niciodată cu precizia unui ceas modern, pe care îl verifici după telefon, la secundă. Un mecanism foarte vechi, cum e cel din Gușterița, nu va avea niciodată precizia unuia modern. Dacă vrei precizie mare, îl poți ajuta cu o automatizare: un sistem cu antenă GPS, cum am făcut la Ruja, la Târgu Mureș, la Biertan – instalații moderne, care corectează periodic ora. De regulă, aceste orologii sunt expuse la frig, la căldură, la curenți de aer, la păsări, la praf.

Sunt situații în care nu se mai poate face nimic cu mecanismul vechi sau nu mai există interes. Sunt și clienți care merg pe recomandările mele. De exemplu, la Cristuru Secuiesc, oamenii de acolo sunt foarte atenți la detalii și au decis să facă lucrurile pe etape. Acum reparăm ce se poate, apoi, la pasul următor, înlocuim mecanismul cu unul nou.

În Anglia sau Franța, lucrurile stau altfel. Cultura orologiilor de turn e atât de bine înrădăcinată încât nu își pun problema să nu meargă ceasul. Există un responsabil desemnat, ca la noi pe vremuri omul care trăgea clopotele, care se ocupa și de mecanism.

Cum credeți că vor arăta peste 50 de ani ceasurile pe care le întrețineți și le restaurați astăzi?

Vor apărea sisteme ultramoderne, cu alte surse de energie – solare, poate alte tipuri de energie încă neexplorate. Vor fi alte soluții tehnice.

Mi-ar plăcea să se păstreze cât mai mult din ce funcționează acum, să fie întreținute, să rămână în dotarea comunităților. Din păcate, nu sunt foarte optimist. Nu există încă cineva care să preia „ștafeta” la scară mare.

Oricum, nu se mai fabrică mecanisme de orologiu de turn așa cum se făceau după 1880–1890, început de secol XX, sau, cu atât mai puțin, ca cele făcute manual. Mecanismele industriale de atunci s-ar putea produce și acum, din punct de vedere tehnic, dar costurile ar fi enorme.

Se folosea foarte mult bronz și oțel – bronzul este ideal în angrenare cu oțelul, având proprietăți foarte bune la fricțiune, dar este și scump. Am avut, de exemplu, o piesă de realizat la un proiect la Șura Mare: numai blocul mic de bronz a costat, acum câțiva ani, peste 300 de euro, doar materialul. Manopera și sculele de prelucrare sunt, la rândul lor, foarte scumpe.

Îți trebuie freze de precizie, utilaje dedicate. Nu se mai pune problema să faci astăzi, „din senin”, un mecanism de orologiu de turn clasic, pentru o biserică de sat, ca acum 150 de ani.

Ce se poate face, însă, este să păstrăm mecanismele vechi, să le conservăm, să devină parte din muzee sau colecții. Aici intră în discuție și proiectele de tip muzeu – există, de exemplu, ideea unui proiect la Roșia, dar încă nu știu ce se va întâmpla.

Sunt biserici în dificultate din punct de vedere al integrității zidurilor sau acoperișului. Ideea mea este să recuperez mecanismele vechi de ceas ale acestor clădiri, să le restaurez, să le conserv și să fie expuse într-un spațiu dedicat – o „casă a orologiilor”. Ar fi o modalitate de a duce mai departe povestea lor și de a le păstra pentru generațiile viitoare.

Interviu publicat în ediția print din 4 decembrie 2025 în suplimentul Tribuna Financiară