S-a scris mult despre Casa Regală a României de-a lungul anilor, dar eu fiind republican m-am limi­tat să le cumpăr volumele şi să i le fac cadou mamei la diferite evenimente, ea fiind o monarhistă împătimită. Doamna Maria Moga, prietena mea de la Librăria Humanitas, mă ţinea la curent cu noutăţile. Recent am citit că istoricul Diana Mandache a publicat mai multe cărţi despre regalitatea din România, Marea Britanie, Suedia, despre Castelul Bran, Balcicul Reginei Maria, Exilul Re­gelui, Mignon, Principesa României, Moştenirea Elenei Lupescu etc., muncă nu glumă.

Zilele trecute, la Editura Corint Books, Diana Mandache şi-a lansat ultimul volum: "Ileana, Principesa Ro­mâniei" (Bucureşti, 299 pagini), despre cea mai mică dintre fiicele reginei Maria. De altfel, aceasta a scris în jurnalele sale că Ileana a fost favorita ei, poate şi pentru a contrabalansa lipsa de afecţiune a lui Carol al II-lea, apropo de zvonurile care circulau cum că nu Ferdinand i-ar fi fost tată. Preţ de vreo jumătate de oră am frunzărit-o, curios să aflu opinia biografei despre acel cancan bucureştean. N-am găsit, deşi tot Bucureştiul vorbea că Ileana era fructul iubirii dintre regi­na Maria şi Prinţul Ştirbei. Mama ei considera că Ileana fost singura dintre copiii săi care ar fi meritat cu adevărat să poarte o coroană regală, fiindcă ea a înţeles de mică ce înseamnă datoria faţă de ţară, de a fi prinţesă, de a se fi născut într-o familie domnitoare, dar şi nevoia de a-şi dedica viaţa celorlalţi. A avut o viaţă zbuciumată şi, în final, s-a călugărit la o mănăstire ortodoxă din America, devenind Maica Alexandra. S-a prăpădit în 1991 la 82 de ani, nu înainte de a mai veni o dată în patria natală, România, în sep­tembrie 1990.

In revista România literară, condusă cu mână de fier de octogenarul Nicolae Manolescu zis şi Apolzan am dat peste un "semn de carte" zis şi "O armonie în diversitate",o cronică semnată de fapt de Gh.Grigurcu, la volumul de versuri "Jugul de aur sau Garderobele de război", poeseurii de Mihai Posada (pe adevăratul nume Mihai Barbu), cu o prefaţă de loan Radu Văcărescu, preşedintele Filialei Sibiu a Uni­unii Scriitorilor din România.

Grigurcu era critic literar serios şi, în general, obiectiv, aşa că i-am citit cu interes aserţiunile, cunoscându-l binişor şi pe poetul sibian aflat în discu­ţie. Trebuie să recunosc că înţelegerea mea este limitată, rătăcindu-mă în vacarmul de cuvinte al criticului: "Poezia lui Mihai Posada ne oferă imaginea unor repetate tribulaţii existenţiale confruntate cu fermitatea unui temperament "sau: "Conştiinţa auctorială vi­rează înspre o conceptualizare a condiţiei moderne la care a acces fiinţa într-o aglutinare de abstracţii cu substrat sarcastic, nu fără o voluntară pedanterie". Vă spun drept că, ajungând la sfârşitul frazei, uitasem de la ce am plecat. Dacă-i adevărat că Mircea Ivănescu i-a spus lui Grigurcu cu mult timp îm urmă, că Mihai Posada un "tânăr poet, cel mai autentic şi mai limpede împătimit de poezia adevărată, posesor al unei voci numai a lui", pot să-i transmit spre ceruri că s-a înşelat. Posada a îmbătrânit, are acum 69 de ani şi nu văd nici un progres.

Vreţi un eşantion: "femeile fac filosofie/eprubetele clone-copii//nu mă alungaţi/din furnicarul urban/ tună îngerul/poeţilor şoptind:cine/vă va învăţa cum se plânge?" (Ciupercăria).