Când am fost în Franţa, mai precis în Bretania, între altele, am ajuns şi la Combourg, o localitate cu circa 6.000 de locuitori, punct turistic de atracţie datorită castelului în care s-a născut şi a copilărit Francois-René de Chateubriand (1768-1848), fiul unui căpitan de vas, devenit negustor de sclavi, ins morocănos, puţin comunicativ, lipsit de sensibilitate. Din tot acel imens edificiu pe care l-am parcurs, fiului său i-a rezer­vat, într-un turn, o cămăruţă, la care ajungi pe o scară în spirală, semănând cu o celulă: mică, întunecoasă, rece, mobilată sumar. Nu-i de mirare că, la un moment dat, adolescentul visător a încercat să se sinucidă. Norocul lui şi al literaturii franceze că puşca de vânătoare a dat rateu (ca pistolul lui Adrian Năstase!).

Toata viaţa, Chateubriand a fost un regalist convins, fapt care i-a adus atât beneficii, cât şi necazuri, în timpul Revoluţiei şi al lui Napoleon trebuind să pără­sească Franţa pentru a-şi salva viaţa. În plan politic a fost ambasador în Suedia, Prusia, Marea Britanie, ministru al Afacerilor Externe. Ca scriitor, a fost membru al Academiei Franceze, fiindcă a fost şi a rămas, cum spunea un critic "cel mai mare scriitor, cel mai mare filozof al epocii sale, dominând scena literară a Franţei în prima jumătate a secolului al XIX-lea". E adevărat că a umblat mult, de voie, de nevoie, dar cu folos pentru is­toria literaturii franceze. A murit, de "moarte bună", nu ca alţi aventurieri politici, în 4 iulie 1848, în plină revoluţie, în braţele uneia dintre iubitele sale Juliette Recamier, curtezană cu veleităţi literare.

Ca fapt divers, Chateubriand a fost şi pasionat de mâncare, cum se zice pe la noi "mâncău" (francezii le zic la aceştia "gourmand", spre deosebire de cei care savu­rează meniuri fine, "gourmet", unul e lacom, celălalt e pretenţios). În lista meniu a multor restaurante franţuzeşti găseşti şi friptura de muşchi de vită care-i poartă numele. Se zice că reţeta îi aparţine unui bucătar renumit, Montmirail. Reţeta: 400-600 grame muşchi fără pieliţe şi grăsime, bucata se unge cu ulei, se prăjeşte pe grătar 1-2 minute (depinde de grosime). Nu se sărează şi piperează imediat. La masă, carnea este tăiată felii, nu vertical, ci pieziş şi fiecare şi-o condimentează după gust. Garnituri: fasole verde, mazăre, sparanghel, ciuperci, brocoli, morcovi – toate sotate în unt sau, altă variantă: vinete, dovlecei, ardei roşu, ardei iute – toate fripte. Sosuri: "a la marechal", cald, cu unt, pătrunjel, suc de lămâie, sare, piper sau "a la maitre d'hotel", cald, cu unt, făină, muştar de Dijon, verdeţuri, suc de lămâie, pastă de sardele.

Nu cred că m-ar tenta această specialitate, fiindcă, precis, muşchiul fiind destul de gros, se prăjeşte pe deasupra, iar în mijloc sângerează, ca să nu spun că gar­niturile şi sosurile îmi fac greaţă!

Ca să încheiem într-o notă… filozofică, iată câteva panseuri a la Chateaubriand: "Adevărata fericire costă puţin, când costă mult, nu e de calitate; Dacă te temi de furtunile inimii, fereşte-te de singurătate. Marile pasiuni sunt solitare; E bine să-ţi pleci capul în pământ când ai greşit, dar nu e bine să-l laşi acolo; Gustul este bunul-simţ al geniului; Există cuvinte care n-ar trebui folosite decât o singură dată". Când mă gândesc în ce hrubă a copilărit şi a învăţat, mă ia cu frig.