-Nu de alta, dar ne aflăm în pragul inevitabilei sale sosiri. Cei dintâi trei vestitori fiind, atât „Mărţişorul” reverelor hainelor noastre călduroase, cât și „Zilele babelor”, din intervalul calendaristic 1-9 martie şi Sărbătoarea Internaţională a Femeii, de miercuri, 8 martie. Nederanjându-mă prea mult că lumea continuă să fie plină de femei, voi spune că ele au monopolizat câteva principale și bănoase îndeletniciri, meşteşuguri şi deprinderi profesionale. Așa sunt: învăţământul, justiţia, medicina, comerţul, gazetăria scrisă, radiofonică şi în imagini Tv, floricultura, legumicultura și cântatul cu vocea a muzicii populare românești. Numai că cu a lor fire cicălitoare, femeile lumii continuă să le scurteze bărbaţilor nu numai zilele, dar şi lunile şi anii de viaţă, în vreme ce soţiile-văduve le fac nişte pomeni şi parastasuri de toată frumuseţea. Astfel că îţi este mai mare dragu’ să mori de interminabila lor cicăleală!

-Atunci când sosește 1 Martie, reprezentând prima zi din întâia lună a Primăverii, bătrâna țărancă româncă culege din grădina sa câțiva plăpânzi ghiocei, pe care îi așează în apa unui păhărel, după care atârnă de cuiul uneia dintre grinzile de lemn ale micuţei sale case un săculeţ plin cu mere şi nuci, precum și o legăturică de busuioc înmiresmat, scăldat și sfințit în apa agheazmei Botezului Domnului.

-În cele ce urmează vă rog să priviți, cu ochii bucuriei inimilor voastre, plăpândul şi gingaşul ghiocel, pentru a înțelege de ce fără el, nicând nu vine mult așteptata Primăvară Românească!

–Un surprinzător şi trist adevăr primăvăratec decupat din câteva poeme ale regretatului Adrian Păunescu: „Ce dacă vine primăvara/Atâta ,iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi”. „S-a-nbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. ”Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe fereastră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio.”

-În încercarea de a da uitării lunga, vânturoasa, friguroasa și capricioasa iarnă, de cum a dat colţul ierbii, cei mai vrednici și bătrâni ţărani-plugari ardeleni ies în câmp la arat, grăpat şi semănat. Mai întâi cu plugurile prinse de rotile, cu grapele şi semănătorile trase de cai, urmând ca odată cu zvântarea reavănă a pământurilor de hotare să le vină în ajutor puternicile tractoare, ca şi celelalte „maşinării” agricole moderne de tot felul. Însă, la Sibiu și în împrejurimile sale, începutul anotimpului reînnoirii naturii şi vieţii oamenilor a mai avut şi alţi mesageri timpuri, între care: apariția gingaşelor flori de câmp din pajiştile ruginite și puțin înverzite ale Parcului Sub Arini şi Pădurii ”Dumbrava Sibiului”, precum și ieșirea din stupi a albinelor din șesurile liniștite ale văilor Hârtibaciului, Visei și Târnavelor. În vreme ce pe micile ecrane ale televizoarelor din casele noastre au apărut și cele dintâi imagini ale mieilor și legumelor timpurii, crescute și ocrotite de frigul brumelor și înghețurilor sub sticlele serelor și sub folile din plastic ale solarilor oltenilor și muntenilor. Ba mai mult, în cele mai întinse plantații viticole și pomicole ardelenești și transilvane continuă să se lucreze la tăierile de rodire ale pomilor, precum și la stropitul ecologic al merilor, cireșilor, vișinilor, prunilor și perilor.

Ioan Vulcan-Agnițeanul