Oamenii Mărginimii: bunica Paraschiva din Gura Râului și războiul de țesut, însoțitorul românilor prin istorie

Între marile întâlniri cu care Muzeul ASTRA rămâne în inimile sibienilor, pe lângă cele cu liniștea, cu satul bunicilor, cu obiceiurile și de ceva ani cu muzica bună, ocupă un loc aparte cea cu oamenii. Oamenii faini, așa cum se spune în partea aceasta a țării, dar și cea mai potrivită pentru a descrie un cumul de calități. Nu doar frumoși fizic, nu doar buni la suflet, nu doar dintr-o bucată, nu doar de nădejde, ci toate la un loc.

Paraschiva Arsenie este un astfel de om, iar întâlnirea cu ea, mereu o bucurie. La Muzeul ASTRA participa la un atelier. Întindea lâna udă și grea la uscat, pe un gard. Am revăzut-o în week-end, acasă la ea, la Gura Râului.

Are 73 de ani și, în cea mai mare parte a timpului, țese la război. Face ceea ce a văzut la mama ei, încă din copilărie: a preluat tainele acestui meșteșug și le duce mai departe nepoatelor și strănepoatelor. Ne-a așteptat la poartă, cuminte, pe bancă, iar în casă ne-a întâmpinat cu plăcinte calde, vin roșu natural și slănină cu boia, semn bun că la Gura Râului, oaspeților li se oferă cele mai alese bunătăți.

Veselă și emoționată, tanti Paraschiva ne povestește cât de important era, pe vremuri, ca femeile să țese, să croșeteze și să creeze haine pentru membrii familiei. Lâna oilor din sat era spălată, scărmănată, torsă și apoi transformată în țesături trainice. Din războiul de țesut ieșeau covoare, lăicere, pături groase pentru iernile aspre, dar și ștergare sau haine pentru cei dragi.

Astăzi, când cei mai mulți dintre noi alegem varianta mai simplă – aceea de a merge în magazine – bunica Paraschiva simte că, ușor-ușor, oamenii se vor întoarce la simplitate, la lucrurile făcute cu mâna, cu migală și cu suflet.

„Ce-i făcut acasă, din munca ta, ține mai mult și are altă valoare. Mama era o țesătoare foarte cunoscută aici, în Gura Râului, iar tata lucra pământul și mergea și la pădure. A fost foarte greu, dar frumos. Nu aveam televizor, aveam și lipsuri, dar noi, copiii, intram seara târziu în casă, după ce ne jucam toată ziua. Am fost șase frați și ne-am mai crescut unul pe altul, pentru că părinții erau la muncă”, spune ea zâmbind.

Școala primară a făcut-o în sat, apoi a terminat opt clase și a urmat profesionala la Cisnădie. Mai târziu s-a întors la Progresul Orlat. S-a căsătorit tânără, la 18 ani, cu un băiat vecin, și împreună au avut patru copii. Pe la 20 de ani a început să țese mai mult la război. În Gura Râului se deschisese o secție de artizanat și s-a angajat acolo. De acolo are și pensia, după o vechime de 28 de ani, o pensie foarte mică pentru cât a muncit.

Băieții nu erau scutiți de război. De războiul de țesut!

Pe vremuri, spune ea, și băieții știau să țese, iar dovadă stau chiar feciorii ei, care au lucrat la război când erau mici. Pe fiecare dintre ei i-a învățat să mânuiască suveica și pedalele. Totuși, bunica Paraschiva recunoaște că astăzi este imposibil să mai trăiești doar din țesut, oamenii nu mai cumpără, munca este multă, iar răsplata prea mică.

Mai demult, în Gura Râului exista o secție unde se aducea firul, iar femeile primeau de lucru. Totul le era pus la dispoziție, iar ele trebuiau doar să realizeze țesăturile cerute.

Paraschiva este în pensie de aproape 20 de ani, dar războiul de țesut nu l-a scos niciodată din casă. Ne-a spus cu mândrie că războiul pe care îl folosește și astăzi a fost construit chiar de soțul ei și are o vechime de peste 50 de ani. N-am putut să nu observăm că pe picioarele acestuia erau lipite tot felul de abțibilduri colorate, semn că războiul a fost martorul copilăriei fiilor și nepoților ei.

„Până pot, nu-l scot. Acolo mă mai dezmorțesc, mă mai mișc, mai fac mișcare. Am trăit cu soțul meu 46 de ani, iar de 10 ani nu mai este. El era și tâmplar și nu m-am rugat de nimeni să-mi facă război și nu numai”, povestește ea.

Chiar dacă părinții ei nu au avut multă carte, au învățat-o să îi respecte pe cei din jur. Mama știa carte, iar tata știa doar să își scrie numele, dar la matematică nu-l întrecea nimeni – era foarte priceput. Încă din copilărie, părinții au învățat-o să nu fure, să fie la locul ei și să nu facă altuia ceea ce nu i-ar plăcea ei însăși.

Bunica Paraschiva este bogată, pentru că are și strănepoate, iar cea mai mare are 7 ani și este atrasă de țesut. Ba chiar încearcă și ea să lucreze la război.

De-a lungul anilor, Paraschiva a țesut la război straițe, desagi, saci, pânze de cămăși și ismene:

„Toate merg în raport cu modelul, cu multă matematică. Fără carte nici nu poți lucra, pentru că acolo, ca să alegi un model, îți trebuie minte și pricepere. Până să pui pânza, trebuie urzită, iar toate trebuie făcute cu dichis și cu calcule. Dacă lucrezi bine, îți merg bine toate”.

Macate pentru Casa Poporului

Ea își amintește că, pe vremea când era angajată, în timpul comunismului, la secția de artizanat lucrau aproape 200 de femei la război. Se făceau exporturi, dar și comenzi speciale pentru țară: „Am lucrat și pentru vila lui Ceaușescu – tot felul de macate, am îmbrăcat fotolii pentru Casa Poporului. Țeseam pentru multe țări pe atunci”.

Într-o pauză de liniște, retrași în casă, am auzit mai multe strigături rostite de feciorii care treceau pe drum. Surprinși fiind, bunica ne-a spus că mai sus are loc o nuntă, iar tradiția din Gura Râului este ca feciorii să strige tot felul de zicători atunci când merg să ridice bradul la poartă.

I-am urmat îndemnul marelui poet Lucian Blaga de a veni și de a ne bucura de frumusețile din Gura Râului, iar gazda ne-a făcut să simțim cum timpul se oprește în loc. Singurul sunet de fundal nu era un televizor uitat deschis, ci bătăile și zgomotele făcute de vechiul război de țesut. Fără grabă, fără a ne uita la ceas, fără a simți presiunea timpului.

Text și foto: Ștefania Vesa