O comparatistă de talie internațională

Autoare a zece volume de critică și istorie literară, câteva dintre ele fiind premiate de Uniunea Scriitorilor din România, Rodica Grigore este conferenţiar la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă Literatura comparată. Scriitoarea este și o formidabilă traducătoare, în special din limbile spaniolă și engleză, transpunându-i în limba lui Eminescu, printre alţii, pe Octavio Paz,  Manuel Cortés Castañeda și Andrei Codrescu, tălmăcirea celui din urmă (Un bar din Brooklyn) aducându-i și Premiul pentru Traducere al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. Totodată, Grigore a coordonat şi realizat timp de mai mulţi ani antologia de texte a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. De asemenea, scriitorea sibiană a publicat numeroase articole în mai toată presa literară din România, și nu numai.  

     Una dintre metodele cele mai des uzitate de către Rodica Grigore în demersurile sale critice este analiza paradigmatică. Paradigma, însă, nu este pentru ea un pat procustian ideologizat și ideologizant, așa cum se poate observa mai nou în critica ce stă sub semnul corectitudinii politice, adică proletcultismul de origine occidentală, și nu e nici măcar un blând canon, semi-axiologic și semi-axiologizant, precum cel al lui Harold  Bloom din The Western Canon. Pentru universitara sibiană, paradigmizarea e o (s)punere în abis, adică o rost(u)ire, marcată de pecetea esteticului, a sensurilor pe care lectura le declanșează, prin resorturile sale cele mai intime, în cititor, adică în Celălalt (în sensul acelui l’Autre lacanian), alteritatea fiind, de fapt, singura cale de descifrare a vocii adevărate a eului auctorial fără de care actul hermeneutic își pierde orice valoare. Spre exemplu, analizând scrierile lui Alejo Carpentier în cartea să Realismul magic în proza latino-americană  a secolului XX, exegeta sibiană propune existența unui „cod predilect” folosit de către scriptor pentru a „traduce și transpune la nivelul literaturii realitatea” (p. 128). Jocul literaturizant pomenit mai sus este, deci, cu predilecție unul hermeneutic, iar demersul interpretativ capătă acum un rol, nu doar de deconstruire a realității, ci și de reconstruire a sa, odată ce noua semioză astfel creată „nu mai poate fi nicidecum redus[ă] la amănunte sau obiecte brute ale realității transcrise în literatură pe baza principiului mimetic” (p. 139).

     De fapt, relația care se stabilește între narațiune și realitate este unul dintre demersurile prin care cercetătoarea sibiană își construiește, cu acea rigoare și migală care o caracterizează, stratificările hermeneutice de tip „cadru”, așa cum le numea Adrian Marino, ce realizează omologarea ierarhică a actului hermeneutic și polarizarea scripturală a acestuia. Astfel, analizând, de data asta în limba engleză (pentru că Rodica Grigore scrie în mai multe limbi!), relația dintre istorie și ficțiune în prestigiosa publicație academică americană Theory in Action, autoarea afirmă că „istoria și ficțiunea se dovedesc a fi unele din cele mai importante elemente – atât în plan tematic, cât și în cel istoric – care se regăsesc în literatura universală.” Cu alte cuvinte, ficțiunea este o provocare a istoriei, a cărei narațiune produce ceea ce Schlegel numea „gradele ierarhice” ale scriiturii, prin care granițele dintre cele două lumi, cea a realității ca dat faptic și cea a realității recreate, se estompează la nivel epistemologic. În mod similar, analizând, în aceeași publicație americană, Generalul în labirintul său, una din prozele de căpătâi ale lui Gabriel García Márquez, Grigore afirmă că romanul columbianului „combină informațiile de factură istorică cu ficțiunea, pentru a umaniza personajul Eliberatorului și a-i distruge imaginea aproape mitologizată, precum și pentru a examina implicațiile discursului literar axat pe romanul latino-american contemporan de până atunci.” Prin asimilarea realului de către ficțional și reconfigurarea istoricismului în sfera unei epistemologii trecute prin filtrul scripturalului, atât narațiunea ficțională, cât și cea istorică propriu-zisă, pot deveni o artă literară – și astfel granița dintre ele va dispărea definitiv –, însă pentru acest lucru e nevoie ca specificul esteticului să primeze, altfel narațiunea istorică riscă să se transforme în „pseudo-istorie”.

     Potrivit exegetei, în marea literatură a realismului magic latino-american, în care Grigore, fără dar și poate, este o expertă, textul și contextul devin negocieri de factură hermeneutică, nu atât între real și ireal per se, cât mai ales între rolul pe care primul element îl poartă în configurarea celui de-al doilea, și asta întrucât irealitatea, așa cum se poate observa și etimologic, nu se poate defini pe sine fără prezența, fie și doar la un nivel anamnetic, în sens platonician, a realității înseși. Astfel, potrivit hermeneutei sibiene, în cadrul realismului magic hispano-american, „relațiile stabilite între un text, orice text, și context sunt întotdeauna complexe, câtă vreme, chiar și în contextul originar, un anumit text poate să nu fie nimic altceva decât preluarea unor idei sau chiar citate dintr-un text preexistent” (p. 66). Tot așa, analizând romanul Claricei Lispector, Patimile după G.H., exegeta reconstruiește, prin aceeași hermeneutică de sorginte metafizică, macheta semantică a textului, deslușind în degringolada de sensuri a acestuia atât „o creație prin excelență ermetică și accesibilă doar inițiaților”, cât și „un text ezoteric menit mai degrabă a adânci decât a explica misterele existenței umane”. Referindu-se la romanul La hora de la estrella al aceleiași autoare, Rodica Grigore scrie într-o introducere la cartea sa Tigrul și steaua, publicată în revista Letralia. Tierra de Letras, una dintre cele mai citite publicații culturale din America Latină, că „steaua face trimitere la un univers diferit și îndepărtat, către care ființa umană se îndreaptă cu speranță, ori poate cu teamă”.

     Călătorii în bibliotecă este și ea o carte definitorie pentru modul în care își raportează Rodica Grigore actul critic vizavi de (re)stabilirea sensurilor lumii, în care litera e nu doar o oximoronică particulă elementară generatoare de sensuri generaliza(n)te, ci și punctul de plecare în călătoriile hermeneutice prin spațiul neliminar al bibliotecii. Grigore pătrunde, așadar, în lumea magică a bibliotecii aidoma eroilor din Leul, vrăjitoarea și dulapul, binecunoscutul roman al lui lui C.S. Lewis. De îndată ce autoarea pășește în spațiul sacrosanct al bibliotecii, acesta se deschide către o lume interioară secretă, plină de poteci textuale ce se bifurcă, borgesian, la infinit, adică serii evolutive de semnificanți pe care lectorul-hermeneut le poate străbate la nesfârșit, generând el însuși noi poteci semantice. Prin urmare, folosindu-se de logica lui Hermes, așa cum numește Aristotel demersul hermeneutic, cititorul va întâlni pe aceste poteci nume consacrate ale literaturii universale, precum Swift, Fielding, Woolf sau Pessoa, și are astfel posibilitatea să deschidă noi perspective de lectură asupra unor texte deja clasicizate. O hermeneutică de-o factură asemănătoare se regăsește și într-o altă carte de căpătâi a autoarei, intitulată Lecturi în labirint, numai că aici traseele demersurilor critice ale Rodicăi Grigore se focalizează pe modalitățile narative utilizate de autori ai zilelor noastre: Becket, Kazantzakis, Xingjian, Saramago, Coetzee, Pamuk, Calvino, Pinter, Kawabata etc. Biblioteca și labirintul sunt, deci, coordonatele esențiale ale onto-epistemologiei spirituale ce o caracterizează pe autoare, pentru care actul hermeneutic este o condiție sine-qua-non a existenței literaturii înseși, care nu poate fi decât o artă a unor ludice diseminări de sensuri universaliza(n)te. Cu alte cuvinte, actul hermeneutic reprezintă  pentru Rodica Grigore un „joc livresc”, așa cum îl definește ea vorbind despre propriul volum de critică Măști, caligrafie, literatură, și-așa cum reiese și din celelalte volume ale autoarei, precum Meridianele prozei, Pretextele textului , Cărți, vise și identitate ori Între lectură și interpretare.

     Prin originalitatea demersului hermeneutic, bagajul cunoștințelor teoretice, finețea și acuratețea observațiilor critice și, nu în ultimul rând, prin rafinamentul expresiei, Rodica Grigore se dovedește a fi unul dintre cei mai buni comparatisti, nu doar din România, ci din Europa. Faptul că ea colaborează la prestigioase reviste de profil de pe trei continente dovedește substanța acestei aprecieri, care nu este cu nimic exagerată. Volumele de comparatistică ale Rodicăi Grigore vor rămâne mult timp de acum încolo cărți de referință într-un domeniu care este fascinant, și-asta și datorită contribuțiilor sale.

Daniel Deleanu