Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău (Luca 15. 11- 32)

Suntem dinaintea celei mai celebre pilde din Scriptură. An după an capătă tâlcuiri și semnalează noi linii de înțelegere. Este, cred, cea mai frumoasă izvorâre de înțelesuri duhovnicești și icoane de realism uman în care i s-a vorbit vreodată firii umane ca să se înțeleagă pe sine. Pentru că pilda aceasta, a Fiului Risipitor numită îndeobște, este atât de … despre noi încât nu cred că există om care, ascultând-o, să nu înceapă să gândească asupra propriei existențe. E prea ca în viețile noastre.

            Domnul rostește pilda în contextul larg al parabolelor lucanice, adică din Evanghelia de la Luca. În capitolul 14 al Evangheliei citim despre cina cea mare (14. 12- 24) și amănunte despre ucenicia în Hristos. Apoi capitolul 15 se deschide cu pildele despre oaia cea pierdută și drahma cea pierdută (Lc. 15. 1-10) povestite dinaintea vameșilor și păcătoșilor. După pilda fiului ce risipește averea tatălui citim – în capitolul următor- parabola iconomului necredincios și parabola bogatului nemilostiv și despre săracul Lazăr. Dorind să se facă înțeles Domnu asumă cea mai de interes predică a vremii de atunci și de acum- parabola. O făcea pentru că, nu-i așa, păcătoșii și vameșii nu erau oameni obișnuiți cu Scriptura ori cu predica de la sinagogă, nu țineau Legea precum fariseii și nici nu o știau pe îndelete, precum cărturarii. Linia de mijloc a comunicării rămâne așadar…povestea. Ce unește pildele acestea? Ideea că Dumnezeu nu are a pierde pe nimeni! Și că fundamentul căutării este iubirea nu rigoarea ifosardă.

            Trebuie să fi sunat straniu câteva amănunte din poveste dinaintea unor oameni ce-și trăiau viața acolo, la limita dintre presiunea politicului roman și  a exigenței rigoriste israelite. Un fiu care cere averea tatălui său pentru a fugi într-o lume îndepărtată? Bine, dar numai moartea tatălui îl făcea moștenitor. Ce vrea să zică Iisus? Că rupându-i tatălui acceptul pentru a moșteni din timpul vieții ceva, tânărul îl condamnă la moarte. Parabola ne spune de la început că sunt doi fii. Deci jumătate pleacă la unul, cealaltă jumătate pleacă la celălalt. Adică tatăl rămâne fără nimic? Iar cel care pleacă – cel mai tânăr- risipește tot. În poveștile populare copilul cel mic salvează onoarea celor mari…La jumătatea parabolei nu pare așa. Fiul decade într-atât încât devine paznic la porci. Adică păzea animale necurate într-o cetate a unui necunoscut stăpân necurat și el. Mai jos de atât nici măcar ei, păcătoși asemeni fiului și slujitori ai unui stăpân necurat- Împăratul de la Roma- nu coborâseră. Sau poate că asta voia de fapt să le spună Iisus cel din Nazaret? Lecția izbucnește în plină povestire. Fiul, copil de iudeu, refuză să mănânce carnea animalelor ce le păstorea. Are un soi memorie a postirii, un artefact de rezistență la cădere. Și postirea îi aduce aminte de tatăl său și de starea de bine a slugilor acestuia, săturate de pâine, semn de boierie a acestui tată. Construiește un scenariu al întoarcerii și face, exact ca noi toți când greșim, un discurs de disculpare și pocăință. Lui însă îi iese net superior oricărui discurs de pocăință de până atunci. El spune ceea ce nu a reușit să lege în cuvinte Adam la cădere: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău…! Are în mecanismul său de pocăință inteligența care identifică exact cuvintele-cheie care-l privesc pe tată. Și își închipuie că îi spune tatălui său: Fă-mă ca pe unii din argații tăi!

            Se scoală și vine la tatăl său. Care îl vede de departe și i se face milă, cade pe grumazul său și îl sărută. Numai Dumnezeu cunoaște real dorul acestui tată. Un tată care stă la marginea lumii lui așteptând întoarcerea fiului ce-l declarase mort și -i risipise averea. Foamea să fi fost cea care-l mișcă pe tânăr sau amintirea tatălui? Mai curând a doua dintre opțiuni. Că e vorba de amintire este că el își aduce aminte de un tată cu argați și pâini din destul…Ori tată mai are o slugă, dezmoștenit fiind, și mai crește doar un vițel de jertfă, îngrășat, ce-l pregătise pentru a se împăca cu Dumnezeu-Tatăl pentru că era încă supărat de pierderea fiului său celui mic. Bucuria tatălui la venirea fiului este semnalată prin graba prin care îl reașează în haine și inel și încălțări, probabil cam singurele lucruri ce vor fi rămas de la fugarul de odinioară. Bucuria este haina cea nouă în care-l înveșmântă tatăl și punerea mesei este dincolo de semnificații o necesitate. Copilul lui făcuse cumplită foame. Nimic din aroganța lui  de odinioară, din săturarea de bine nu mai erau prezente.

            Aici parabola mută pe ascultători pe fiul cel cuminte. Omul la care intuim cam cum gândea și cel mic la plecarea de acasă. Dacă nu cumva tocmai aroganța fratelui celui mare făcuse ca acesta, mai mic să plece. Voia tot ce i se cuvenea. Inclusiv pe tatăl său ca simbol al siguranței și girant al moralei acțiunilor sale. E iritat de întoarcerea fratelui și-l învinovățește pe tatăl său. Cerea un ied pe când tatăl nu avea decât un vițel, pregătit de jertfă, gras, pe care îi oferă tot copiilor săi. Fratele fiului risipitor mutase țara nimănui și interesele sale aproape de casă. Nu. Nu pare să fie om cu prieteni de vreme ce nu-și face prieten din tatăl său. Consumatul între orgoliile fiilor săi.

            Aș ofta în scris dacă aș putea. Atât de vie este pilda aceasta că n-ai cum să nu aștepți, cu sufletul la gură finalul ei. Care nu, nu e în paginile Scripturii ci în viețile noastre. Biserica ne pune la dispoziție textul, nouă, noii păcătoși și vameși, la vreme de început de urcuș duhovnicesc în Postul cel Mare al Învierii pentru a înțelege că există o cumințenie a venirii în fire și o nebunie a cumințeniei autosuficiente. Că pocăința este motorul care ține deschisă lumea la Dumnezeu. dacă vă gândiți o clipă că e vai de un tată astfel dezmoștenit de fii săi încercați să vă aduceți aminte în câte feluri nu facem același lucru cu Tatăl ceresc căruia-i răpim din daruri și le jucăm la barbutul nenorocit al păcatelor în speranța unui mai bine pe care, de fapt, îl putem avea doar stând cu El. Pentru mine fratele cel mare, intrigantul și iritatul, e semn că nu toți care stăm pe lângă Tată i-am și înțeles iubirea pentru păcătoși și vameși. Pentru că a sta în averea rămas nu înseamnă, vedem, și a sta mijind ochii pe linia orizontului doar doar se întoarce acasă fratele nostru pierdut. Chiar, cum o fi când se întoarce acasă Dumnezeu cel pe care-L exilăm în țări necunoscute numai și pentru că ne încurcă iubirea și iertarea Lui? O rugăciune ne împacă adânc cu El: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Iar El știe cum să ne iasă înainte încă de departe…