Anul trecut s-a publicat o serie de scrieri inedite ale lui Radu Selejan: proză, scenarii dramatice, teatru istoric, teatru existențialist, majoritatea fiind scrieri de sertar. Nu sunt toate; lipsesc o serie de poezii și teatrul politic (în formula instituită și practicată în literatura română după 1970, formulă cu certe realizări în literatura română, mai ales în roman), care, prin cele câteva piese, se constituie într-o satiră necruțătoare a nepotismului, carierismului, duplicității ș.a. din epoca comunismului „victorios” în care și-a scris aproape toată opera, Radu Selejan (1935-2000). Începuse autorul însuși să-și publice creația de sertar (ori cea scoasă de cenzură din sumarele volumelor antume), în 1995, când publică excelentul volum de poezie metafizică, problematizantă, Fără puncte cardinale (despre care am scris în monografia poeziei lui Radu Selejan, Retorica vulnerabilității, 2001), carte care, conform precizării poetului, cuprinde poezii „scrise în perioada 1967-1982”.

Alături de proza istorică (Getusa) și de proza alegorică demitizantă (ciclul [Stăpânitorii]), volumul Scrieri inedite (Sibiu: Editura Agnos, 2022) cuprinde și povești și povestiri pentru copii și adolescenți, ciclu tot fără titlu, intitulat de mine, ca îngrijitor de ediție și comentator al textelor, [Miracolele pădurii și ale altor locuri]; ciclul cuprinde șapte narațiuni în care fantezia se îmbină cu documentul – pentru a spori valoarea educativă și informativă a acestora, și anume: : [Un fel de prefață sau Bătrânețea și înțelepciunea], Doamna zveltă și înaltă, Cerbul carpatin și Căprioara, Între două echinocții, Coada n-a fost undiță, Lacrima elefantului, Coamă-de-Aur și Grija țestoasei.

Să citim una din aceste narațiuni de Radu Selejan, care, la fel ca celelalte, prin potențialul educativ și expresiv, ar putea figura în orice manual de comunicare, alături de textele autorilor străini, preponderenți:

Lacrima elefantului

Cine nu știe că elefantul este nu numai un animal uriaș, un animal ciudat, pentru că are trompă și colți uriași, dar și un bun prieten al omului, o creatură pe care omul, domesticind-o, a folosit-o în folosul lui, în efectuarea unor munci socotite supranaturale. Munci grele pe care până și Hercule le-ar fi evitat, poate.

Sigur că, multă lume știe că omul, altul decât prietenul elefantului, căci, Doamne, în lume trăiesc sute și sute de feluri de oameni, l-a vânat pe acest uriaș animal, în pădurile și savanele Africii, fără milă și cu o perseverență diabolică. Pentru colții săi de fildeș, din care bijutieri iscusiți, meșteri de renume, făcea bibelouri, bijuterii sau alte obiecte de utilități felurite, înlocuind alte materiale mai ieftine, mai comune, cu fildeșul pentru că bogații lumii, din snobism și pentru că aveau bani, doreau ca fildeșul să fie un semn al blazonului lor care-i deosebea de oamenii de rând.

Așa au pierit sute și mii și zeci de mii de elefanți în numele civilizatorilor europeni, de fapt datorită braconierilor lipsiți de scrupule, dar animați de gândul îmbogățirii rapide. Ceea ce, după cum s-a scris și s-a zvonit atunci, ca și acum, s-a și adeverit!

Dar, cum spuneam, elefantul este și un bun prieten al omului. Când copiii se opresc în fața cuștii cu gratii puternice, din grădina zoologică, în care zace închis, ca într-o teribilă închisoare, condamnat pe viață, elefantul, după ce se minunează de el, parcă-i apucă un fel de milă, văzându-l cât de neputincios este, cum le cerșește, parcă, o oră de libertate, captivitatea însemnând pentru el o moarte latentă care-i bântuie visele și gândurile, amintindu-și cu ură și nostalgie de zilele în care imensa savană se afla la dispoziția lui.

Și copiii, de milă, îi aruncă bomboane pe care el, elefantul, puternicul animal, cu trompa lui bună-la-toate, le culege de pe jos, de pe pardoseala de ciment, le duce la gură și, cu ochii înlăcrimați, le mănâncă. Mai mult ca să le facă plăcere copiilor. Pentru că, în captivitate, totul pare amar.

Pentru el nu este nicio favoare faptul că primește mâncare de calitate și în cantitate suficientă, și la ore fixe, că prin fața lui trec zilnic sute și mii de oameni care-l admiră și-l compătimesc totodată, că este spălat și îngrijit ca o bijuterie. Amintirile îl năpădesc, îl fac trist și nu-și dă seama că, odată cu el, îmbătrânesc și ele, preschimbându-se în iluzii. Instinctul îl îndeamnă uneori să rupă gratiile de oțel care-l țin încătușat și să plece, să ajungă departe, departe, în savana care l-a uitat, pe-aproape de mormintele strămoșilor lui, acolo unde fiecare elefant care n-a fost prins, când a simțit că i-a venit ceasul despărțirii de lume, se duce și se îngroapă singur în neant și uitare, în ceea ce oamenii numesc moarte.

În fața gratiilor, stau un copil însoțit de tatăl său. Copilul se uită la animal, nici uimit și nici cu milă. Ci cu o curiozitate ieșită din comun. La un moment dat, băiatul întreabă cu voce tare, așteptând, parcă răspuns și din partea animalului din fața lui:

– Cât de mare este lacrima de elefant, tată?, întrebă și încercă să privească fix în ochii elefantului.

Animalul își mișcă trompa, așa, ca și cum n-ar avea altceva mai bun de făcut. Tatăl ridică din umeri, niciodată nu s-a gândit la o asemenea întrebare.

– Cred că nu există lacrimă de elefant, tată! Există numai ochi de elefant înlăcrimați, trage copilul concluzia.

– Poate, zice taică-său și se îndreaptă spre cușca cu maimuțe.

În lumea poveștilor sau Pedagogia naturii

O frumoasă inițiere „în lumea celor care nu cuvântă”, locuitori ai pădurii, ai Deltei Dunării și ai altor meleaguri, le face Radu Selejan copiilor și adolescenților, prin această carte de povești cu animale, unele năzdrăvane și fermecate – căci autorul le pune să cuvânte, toate adevărate și vrednice de a fi cunoscute. Proiectată a fi carte de colorat („Dându-le culoare, le dați viață”), însoțită de text (citit celor mai mici de cei mari sau citită de cei care știu), prezenta cărticică, scrisă, probabil prin anii 1978-1982, conține șapte povești cu animale: despre girafă, cerb carpatin, căprioară, vulpe, elefant, pelican, leu și altele.

Interesant este că, folosind procedeul povestirii în ramă, nu autorul este povestitorul despre unele animale fabuloase, ci Bufnița și Broasca țestoasă, care, în virtutea înțelepciunii pe care le-o conferă vârsta și experiența lor, se întâlnesc și hotărăsc să împărtășească din cele știute lumii copiilor, „explicându-și părerile despre bătrânețe și înțelepciune”. Cel puțin asta era intenția auctorială la început, textul liminar Bătrânețea și Înțelepciunea, fiind un fel de prefață a povestirilor, în care cele două înțelepte (broasca avea o sută de ani, bufnița era un simbol consacrat: „este socotită un fel de înțelepciune”), trebuia „să-și istorisească gândurile”. Așadar, Radu Selejan amestecă perspectivele narative și naratorii.

Oricum și oricine ar fi naratorul, povestirile sunt captivante, educative și instructive totodată, fiind, în ansamblu, o frumoasă pedagogie a naturii, oferită din înțelepciune, experiență și dragoste pentru animale. Despre girafă, bunăoară, cititorii vor afla că este atât o constelație din emisfera boreală, situată între „constelațiile Vizitiul, Ursa Mică, Ursa Mare și Casiopeea”, cât și animalul african care trăiește „vreo 28 de ani și aleargă destul de repede, cu 50 de kilometri pe oră, fiind întrecută (…) de antilocapra americană (95 km / h), de leu (75-80 km / h), de cerb (70 km / h), de jaguar (112 km / h) și de iepure (70 km / h)”. Concluzia, nu morala: „nu întotdeauna picioarele lungi favorizează viteza de deplasare”. Căci tonalitatea epică generală este degajată, colocvială, orală, participativă, cu fine ironii și confesiv-prietenoasă, încât, în final, fiecare animal descris să devină un personaj îndrăgit, memorabil.

Rămânând tot la girafă (din povestirea Doamna zveltă și înaltă), care este arsenalul de captatio benevolentiae pus în discurs de Radu Selejan, după portretul fizic și localizarea habitatului? Să precizez, că în general, autorul îmblânzește pedagogia poveștilor prin stilul ipotetic și prin problematizare, lăsând cititorului mult loc de meditație și soluționare. Bunăoară, „de ce omul nu a domesticit girafa cum a făcut cu elefantul? (…). Poate că (…) deși înaltă, este totuși, un animal fragil, sensibil, un animal care – să fim sinceri – nu încape în orice fel de adăpost (…). Poate că, vorba proverbului, având picioare lungi, are mintea mai scurtă”, etc. Oricum, așa cum este, ca un veritabil „arbore mișcător”, maiestuoasă, singuratică, „cochetă”, „foarte multe animale o invidiază, o bârfesc acuzând-o de lipsă de modestie”, girafa este o pată de culoare în savanele „din sudul Saharei, din Nigeria până la fluviul Orange”.

Cerbul carpatin, „un zeu bun care nu face nimănui niciun rău”, o „perlă carpatină, un voievod al poienilor” este surprins într-o idilă de familie cu Doamna Căprioară, „o domniță a munților și pădurilor noastre, delicată și zglobie, cu mers de prințesă și privire de copil nevinovat, cu puiul în urma ei și „Domnul Cerb alături”.

Pelicanul nu este nicidecum stiloul „Pelicanul”, denumit probabil astfel și pentru că „sub ciocul meu lung se află o pungă din piele galbenă și elastică în care adun peștii cu care mă hrănesc (…) ce seamănă cu rezervorul unui stilou (…), că pe vremuri, după cum îmi povestea străbunica, stiloul se numea toc-rezervor”. Ci este, precum „un nobil ce-și savurează desertul după o masă îmbelșugată”, mereu gânditor, „o pasăre nobilă”, migratoare, trăind în Delta Dunării „între două echinocții”, din același neam cu …”.

Dar destul! Ce-ar mai fi povestea pentru mici și mari, dacă aș de-conspira surprizele și le-aș rezuma eu aici, destul de neinspirat, de altfel! Ele trebuie citite de cei cărora li se adresează – cu multă căldură și iubire, autorul lor – care, ca orice autor are și experiență și înțelepciune, precum Bufnița și Broasca țestoasă din poveste! Căci Radu Selejan pune neostentativ, multe cunoștințe și învățăminte folositoare, în rama narativă de nici două pagini a oricărei povești, o ramă frumoasă și accesibilă, specifică prozelor cu tâlc, dublate de o memorabilă inventivitate epică. Introduse în manuale de română, de „comunicare”, de biologie, fiecare text ar putea fi o instructivă bază de studiu și cunoștințe, o aventură în cunoașterea lumii, cu suficiente „figuri de stil”, mijloace literare și alte cerințe de manual.

(Scrieri inedite de Radu Selejan. Sibiu, 2022, p. 286-288)

Scrieri de Radu Selejan

Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii. Poems. Poésies. Sibiu, 2004; Cărticica de cinci ani. Sibiu, 2005; Poezii, ediție integrală. Sibiu, 2007.

Proză: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000; Scrieri inedite. Sibiu, 2022.

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Memorialistică: Privind înapoi cu mirare. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2001.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.