Non omnis moriar. Radu Selejan (5 noiembrie 1935 – 7 iunie 2000)

Anul trecut s-au publicat o serie de scrieri inedite ale lui Radu Selejan: proză, scenarii dramatice, teatru istoric, teatru existenţialist, majoritatea fiind scrieri de sertar. Nu sunt toate; lipsesc o serie de poezii şi teatrul politic (în formula instituită şi practicată în literatura română după 1970, formulă cu certe realizări în literatura română, mai ales în roman), care, prin cele câteva piese, se constituie într-o satiră necruţătoare a nepotismului, carierismului, duplicităţii ş.a. din epoca comunismului „victorios” în care şi-a scris aproape toată opera, Radu Selejan (1935-2000). Începuse autorul însuşi
să-şi publice creaţia de sertar (ori cea scoasă de cenzură din sumarele volumelor antume), în 1995, când publică excelentul volum de poezie metafizică, problematizantă, Fără puncte cardinale (despre care am scris în monografia poeziei lui Radu Selejan, Retorica vulnerabilităţii, 2001), carte care, conform precizării poetului, cuprinde poezii „scrise în perioada 1967-1982”.

Alături de proza istorică (Getusa) şi de proza alegorică demitizantă (ciclul [Stăpânitorii]), volumul Scrieri inedite (Sibiu: Editura Agnos, 2022) cuprinde şi poveşti şi povestiri pentru copii şi adolescenţi, ciclu tot fără titlu, intitulat de mine, ca îngrijitor de ediţie şi comentator al textelor, [Miracolele pădurii şi ale altor locuri]; ciclul cuprinde şapte naraţiuni în care fantezia se îmbină cu documentul – pentru a spori valoarea educativă şi informativă a acestora, şi anume: : [Un fel de prefaţă sau Bătrâneţea şi înţelepciunea], Doamna zveltă şi înaltă, Cerbul carpatin şi Căprioara, Între două echinocţii, Coada n-a fost undiţă, Lacrima elefantului, Coamă-de-Aur şi Grija ţestoasei.

Să citim una din aceste naraţiuni de Radu Selejan, care, la fel ca celelalte, prin potenţialul educativ şi expresiv, ar putea figura în orice manual de comunicare, alături de textele autorilor străini, preponderenţi:

Lacrima elefantului

Cine nu ştie că elefantul este nu numai un animal uriaş, un animal ciudat, pentru că are trompă şi colţi uriaşi, dar şi un bun prieten al omului, o creatură pe care omul, domesticind-o, a folosit-o în folosul lui, în efectuarea unor munci socotite supranaturale. Munci grele pe care până şi Hercule le-ar fi evitat, poate.

Sigur că multă lume ştie că omul, altul decât prietenul elefantului, căci, Doamne, în lume trăiesc sute şi sute de feluri de oameni, l-a vânat pe acest uriaş animal, în pădurile şi savanele Africii, fără milă şi cu o perseverenţă diabolică. Pentru colţii săi de fildeş, din care bijutieri iscusiţi, meşteri de renume, făcea bibelouri, bijuterii sau alte obiecte de utilităţi felurite, înlocuind alte materiale mai ieftine, mai comune, cu fildeşul pentru că bogaţii lumii, din snobism şi pentru că aveau bani, doreau ca fildeşul să fie un semn al blazonului lor care-i deosebea de oamenii de rând.

Aşa au pierit sute şi mii şi zeci de mii de elefanţi în numele civilizatorilor europeni, de fapt datorită braconierilor lipsiţi de scrupule, dar animaţi de gândul îmbogăţirii rapide. Ceea ce, după cum
s-a scris şi s-a zvonit atunci, ca şi acum, s-a şi adeverit!

Dar, cum spuneam, elefantul este şi un bun prieten al omului. Când copiii se opresc în faţa cuştii cu gratii puternice, din grădina zoologică, în care zace închis, ca într-o teribilă închisoare, condamnat pe viaţă, elefantul, după ce se minunează de el, parcă-i apucă un fel de milă, văzându-l cât de neputincios este, cum le cerşeşte, parcă, o oră de libertate, captivitatea însemnând pentru el o moarte latentă care-i bântuie visele şi gândurile, amintindu-şi cu ură şi nostalgie de zilele în care imensa savană se afla la dispoziţia lui.

Şi copiii, de milă, îi aruncă bomboane pe care el, elefantul, puternicul animal, cu trompa lui bună-la-toate, le culege de pe jos, de pe pardoseala de ciment, le duce la gură şi, cu ochii înlăcrimaţi, le mănâncă. Mai mult ca să le facă plăcere copiilor. Pentru că, în captivitate, totul pare amar.

Pentru el nu este nicio favoare faptul că primeşte mâncare de calitate şi în cantitate suficientă, şi la ore fixe, că prin faţa lui trec zilnic sute şi mii de oameni care-l admiră şi-l compătimesc totodată, că este spălat şi îngrijit ca o bijuterie. Amintirile îl năpădesc, îl fac trist şi nu-şi dă seama că, odată cu el, îmbătrânesc şi ele, preschimbându-se în iluzii. Instinctul îl îndeamnă uneori să rupă gratiile de oţel care-l ţin încătuşat şi să plece, să ajungă departe, departe, în savana care l-a uitat, pe-aproape de mormintele strămoşilor lui, acolo unde fiecare elefant care n-a fost prins, când a simţit că i-a venit ceasul despărţirii de lume, se duce şi se îngroapă singur în neant şi uitare, în ceea ce oamenii numesc moarte.

În faţa gratiilor, stau un copil însoţit de tatăl său. Copilul se uită la animal, nici uimit şi nici cu milă. Ci cu o curiozitate ieşită din comun. La un moment dat, băiatul întreabă cu voce tare, aşteptând, parcă răspuns şi din partea animalului din faţa lui:

– Cât de mare este lacrima de elefant, tată?, întrebă şi încercă să privească fix în ochii elefantului.

Animalul îşi mişcă trompa, aşa, ca şi cum n-ar avea altceva mai bun de făcut. Tatăl ridică din umeri, niciodată nu s-a gândit la o asemenea întrebare.

– Cred că nu există lacrimă de elefant, tată! Există numai ochi de elefant înlăcrimaţi, trage copilul concluzia.

– Poate, zice taică-său şi se îndreaptă spre cuşca cu maimuţe.

În lumea poveştilor sau Pedagogia naturii

O frumoasă iniţiere „în lumea celor care nu cuvântă”, locuitori ai pădurii, ai Deltei Dunării şi ai altor meleaguri, le face Radu Selejan copiilor şi adolescenţilor, prin această carte de poveşti cu animale, unele năzdrăvane şi fermecate – căci autorul le pune să cuvânte, toate adevărate şi vrednice de a fi cunoscute. Proiectată a fi carte de colorat („Dându-le culoare, le daţi viaţă”), însoţită de text (citit celor mai mici de cei mari sau citită de cei care ştiu), prezenta cărticică, scrisă, probabil prin anii 1978-1982, conţine şapte poveşti cu animale: despre girafă, cerb carpatin, căprioară, vulpe, elefant, pelican, leu şi altele.

Interesant este că, folosind procedeul povestirii în ramă, nu autorul este povestitorul despre unele animale fabuloase, ci Bufniţa şi Broasca ţestoasă, care, în virtutea înţelepciunii pe care le-o conferă vârsta şi experienţa lor, se întâlnesc şi hotărăsc să împărtăşească din cele ştiute lumii copiilor, „explicându-şi părerile despre bătrâneţe şi înţelepciune”. Cel puţin asta era intenţia auctorială la început, textul liminar Bătrâneţea şi Înţelepciunea, fiind un fel de prefaţă a povestirilor, în care cele două înţelepte (broasca avea o sută de ani, bufniţa era un simbol consacrat: „este socotită un fel de înţelepciune”), trebuia „să-şi istorisească gândurile”. Aşadar, Radu Selejan amestecă perspectivele narative şi naratorii.

Oricum şi oricine ar fi naratorul, povestirile sunt captivante, educative şi instructive totodată, fiind, în ansamblu, o frumoasă pedagogie a naturii, oferită din înţelepciune, experienţă şi dragoste pentru animale. Despre girafă, bunăoară, cititorii vor afla că este atât o constelaţie din emisfera boreală, situată între „constelaţiile Vizitiul, Ursa Mică, Ursa Mare şi Casiopeea”, cât şi animalul african care trăieşte „vreo 28 de ani şi aleargă destul de repede, cu 50 de kilometri pe oră, fiind întrecută (…) de antilocapra americană (95 km / h), de leu (75-80 km / h), de cerb (70 km / h), de jaguar (112 km / h) şi de iepure (70 km / h)”. Concluzia, nu morala: „nu întotdeauna picioarele lungi favorizează viteza de deplasare”. Căci tonalitatea epică generală este degajată, colocvială, orală, participativă, cu fine ironii şi confesiv-prietenoasă, încât, în final, fiecare animal descris să devină un personaj îndrăgit, memorabil.

Rămânând tot la girafă (din povestirea Doamna zveltă şi înaltă), care este arsenalul de captatio benevolentiae pus în discurs de Radu Selejan, după portretul fizic şi localizarea habitatului? Să precizez, că în general, autorul îmblânzeşte pedagogia poveştilor prin stilul ipotetic şi prin problematizare, lăsând cititorului mult loc de meditaţie şi soluţionare. Bunăoară, „de ce omul nu a domesticit girafa cum a făcut cu elefantul? (…). Poate că (…) deşi înaltă, este totuşi, un animal fragil, sensibil, un animal care – să fim sinceri – nu încape în orice fel de adăpost (…). Poate că, vorba proverbului, având picioare lungi, are mintea mai scurtă”, etc. Oricum, aşa cum este, ca un veritabil „arbore mişcător”, maiestuoasă, singuratică, „cochetă”, „foarte multe animale o invidiază, o bârfesc acuzând-o de lipsă de modestie”, girafa este o pată de culoare în savanele „din sudul Saharei, din Nigeria până la fluviul Orange”.

Cerbul carpatin, „un zeu bun care nu face nimănui niciun rău”, o „perlă carpatină, un voievod al poienilor” este surprins într-o idilă de familie cu Doamna Căprioară, „o domniţă a munţilor şi pădurilor noastre, delicată şi zglobie, cu mers de prinţesă şi privire de copil nevinovat, cu puiul în urma ei şi „Domnul Cerb alături”.

Pelicanul nu este nicidecum stiloul „Pelicanul”, denumit probabil astfel şi pentru că „sub ciocul meu lung se află o pungă din piele galbenă şi elastică în care adun peştii cu care mă hrănesc (…) ce seamănă cu rezervorul unui stilou (…), că pe vremuri, după cum îmi povestea străbunica, stiloul se numea toc-rezervor”. Ci este, precum „un nobil ce-şi savurează desertul după o masă îmbelşugată”, mereu gânditor, „o pasăre nobilă”, migratoare, trăind în Delta Dunării „între două echinocţii”, din acelaşi neam cu …”.

Dar destul! Ce-ar mai fi povestea pentru mici şi mari, dacă aş de-conspira surprizele şi le-aş rezuma eu aici, destul de neinspirat, de altfel! Ele trebuie citite de cei cărora li se adresează – cu multă căldură şi iubire, autorul lor – care, ca orice autor are şi experienţă şi înţelepciune, precum Bufniţa şi Broasca ţestoasă din poveste! Căci Radu Selejan pune neostentativ, multe cunoştinţe şi învăţăminte folositoare, în rama narativă de nici două pagini a oricărei poveşti, o ramă frumoasă şi accesibilă, specifică prozelor cu tâlc, dublate de o memorabilă inventivitate epică. Introduse în manuale de română, de „comunicare”, de biologie, fiecare text ar putea fi o instructivă bază de studiu şi cunoştinţe, o aventură în cunoaşterea lumii, cu suficiente „figuri de stil”, mijloace literare şi alte cerinţe de manual.

(Scrieri inedite de Radu Selejan. Sibiu, 2022, p. 286-288)

Scrieri de Radu Selejan

Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii. Poems. Poésies. Sibiu, 2004; Cărticica de cinci ani. Sibiu, 2005; Poezii, ediţie integrală. Sibiu, 2007.

Proză: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000; Scrieri inedite. Sibiu, 2022.

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Memorialistică: Privind înapoi cu mirare. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2001.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.