MODEL DE DEMNITATE ÎNTR-UN PROCES NEDREPT Model de demnitate într-un proces nedrept Procesul Memorandistului Nicolae Cristea(Ediţie îngrijită de

În curând se vor împlini 130 ani de la procesul memorandiştilor transilvăneni şi 120 ani de la moartea publicistului sibian Nicolae Cristea, condamnat în acel proces nedrept de la Cluj, aflat între cei 14 apărători ai cauzei românilor din imperiul austro-ungar. Iată de ce simţim nevoia să semnalăm cartea Procesul memorandistului Nicolae Cristea (Ediţie îngrijită de Anca Sîrghie şi Marin Diaconu, Editura Eikon, 2021, 350 pag.) ca volum de erudită cercetare în sfera unui moment de profunzime majoră în istoria zguduitoare a românilor transilvăneni petrecut la finele secolului al XIX-lea. Se cuvine consemnat faptul că lucrarea se integrează în demersul de restituire a moştenirii livreşti rămase de la Nicolae Cristea, materializat prin apariţia a încă patru lucrări conexe. Restituirea proiectată de Anca Sîrghie a debutat cu File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, 1998. La această ediţie critică Anca  Sîrghie a trudit timp de 10 ani în care a consultat publicaţii apărute în Transilvania, la Budapesta şi în Viena la sfârşitul secolului al XIX-lea, astfel că cele 147 note bibliografice care susţin textul uşurează înţelegerea cititorilor de astăzi.   Această ediţie a fost secondată de o culegere de studii pe tema reconstituirii domeniilor de activitate ale vrednicului preot, profesor şi publicist sibian, volumul semnat de Anca Sîrghie fiind intitulat Memorandistul Nicolae Cristea şi epoca sa, apărut în două ediţii, prefaţate de prof. univ. dr. Mircea Păcurariu în 1996 şi respectiv 2011. În cea de-a doua ediţie, cartea a beneficiat şi de postfaţa cercetătoarei Anei Grama.   În anul 2018 Anca Sîrghie în colaborare cu Marin Diaconu au îngrijit ediţia Meditaţiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, ediţie prefaţată de istoricul Mihai Sofronie. Această apariţie e urmată de volumul Nicolae Cristea Publicistică, o nouă carte la aceeaşi temă, prefaţată de Mihai Posada (2019). Aşa după cum precizează titlul noului op, Procesul memorandistului Nicolae Cristea, scopul său este dezvăluirea dramei unuia dintre memorandiştii împrocesuaţi la Cluj în luna mai a anului 1892.

Cartea include, chiar de la debut, un amplu studiu intitulat simpatetic „RESTITUTIO IN INTEGRUM”, elaborat cu o admirabilă acribie de Anca Sîrghie, care expune ideile într-un stil plin de frumuseţe şi forţă. Secţiunea pune în lumină viaţa şi activitatea lui Nicolae Cristea (1834-1902), profesor, publicist şi fruntaş al vieţii politice româneşti, slujind cu abnegaţie biserica ortodoxă ca preot, protopop şi asesor consistorial sub patru mitropoliţi. Învăţat aparţinând unei alese stirpe umaniste răsărită în acei zbuciumaţi ani în Transilvania (a studiat la trei facultăţi şi ca poliglot, el stăpânea limbile latină, germană, maghiară, română, descurcându-se şi la franceză şi italiană), şi-a dedicat viaţa semenilor săi, „trăind ca o fiinţă martirică”.

     După o binevenită deschidere denumită „Prolegomene la restitutio in integrum a operei lui Nicolae Cristea”, prefaţatoarea recurge la interesante şi largi excursuri privind contextul premergător nefastului proces penal în care a fost inculpat Nicolae Cristea. Astfel, este prezentat, nuanţat, Sibiul epocii mitropolitului Andrei Şaguna („socotit a fi diplomatul incontestabil al revoluţiei” de la 1848 ) şi, în strânsă corelaţie, influenţa covârşitoare a ierarhului asupra personalităţii lui Nicolae Cristea şi importanţa de netăgăduit a modelului şagunian. De asemenea, studiul relevă cu clarviziune câteva momente mai însemnate din viaţa politică a românilor din Transilvania în vremea dualismului austro-ungar şi rolul ziarului „Telegraful Român”, al cărui redactor a fost Nicolae Cristea timp de 18 ani, respectiv din 1865 şi până în 1883.

Voi achiesa în continuarea textului la precizarea editorilor: Din

motive de conformare cu o tradiţie configurată în timp, am optat pentru

forma „memorand”, deşi iniţial s-a folosit accepţia latinizantă

„memorandum” (…) În sprijinul opţiunii noastre stă argumentul că

adjectivul „memorandist” derivă din forma simplificată în uz”(pag. 28)

Un spaţiu bine definit este destinat pregătirii Memorandului, etapă

hotărâtoare a mişcării de revoltă ce se întrevedea: „La Conferinţa

Naţională de la Sibiu din 21 februarie 1892, dr. Ioan Raţiu a fost numit

preşedinte al Comitetului Naţional. Memorandul a fost conceput de I.

Raţiu, V. Lucaciu şi G. Bariţiu, ca mandatari ai celor 3,5 milioane de

români care constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Textul Memorandului s-a definitivat la Consfătuirea din 25-26 martie

1892, fiind iscălit de Ioan Raţiu, ca preşedinte, G. Pop de Băseşti şi

Eugen Brote, ca vicepreşedinţi, de Vasile Lucaciu, ca secretar general,

de Septimiu Albini, drept secretar şi de „referintele” Iuliu Coroianu.

Documentul a fost redactat şi tipărit în câteva limbi, spre a fi răspândit

mai larg. El apărea într-o frumoasă caligrafie în exemplarul românesc,

iar cel german era oferit împăratului Franz Joseph.

    Astfel răspândit, Memorandul conţinea un energic protest împotriva hotărârii arbitrare de anexare a Transilvaniei la Ungaria”. Memorandul din 1892 a fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de

tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile

maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi

Pronunciamentul de la Blaj (1868). În anul 1892, se împlineau 25 de

ani de la alipirea Transilvaniei la Ungaria. Merită amintit că cu un an

înainte, studenţii din Bucureşti şi Iaşi au întocmit un Memoriu, tradus în

franceză şi germană, prin care protestau împotriva nedreptăţilor

survenite ca urmare a anexării Transilvaniei.

      Sesizarea Curţii imperiale vieneze şi urmările întreprinderii

antamate sunt prezentate cu intenţia vădită de a oferi o mai bună

desluşire a acelor tulburătoare evenimente. În 28 mai 1892, o delegaţie

formată din 300 de persoane, cuprinzând 17 avocaţi, 10 profesori şi

învăţători, 64 de preoţi, 106 ţărani, medici, proprietari, industriaşi,

ingineri şi meseriaşi, la care s-au adăugat membrii comunităţii românilor

vienezi şi studenţii români înscrişi în Societatea „România Jună”, s-au

prezentat la Curtea imperială şi Ioan Raţiu a solicitat să fie primit în

audienţă. La presiunea guvernului maghiar de la Budapesta, Franz

Joseph şi şeful Cancelariei imperiale au refuzat să-l primească pe

reprezentantul delegaţiei române. Nesocotind în mod făţiş doleanţele

românilor, plicul ce conţinea Memorandul, fără a fi deschis, a fost „pasat”

ministrului maghiar de pe lângă împărat, după care a ajuns la primul-

ministru, la ministrul de interne şi, în cele din urmă, la prefectul de Turda,

care, fără a-l desface, i l-a restituit lui Ioan Raţiu, demonstrând

indiferenţa autorităţilor faţă de situaţia naţiunii majoritare din

Transilvania. Umilinţa a culminat cu devastarea de către nişte vandali

plătiţi a casei lui Ioan Raţiu, doctor în drept şi personaj emblematic

pentru această filă de istorie românească, rămas celebru şi prin

discursul său în care susţinea: „Ceea ce discutăm aici, domnilor, este

însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, ci

se afirmă”. Revenind la subiectul lucrării, trebuie menţionat că Nicolae

Cristea nu a făcut parte din delegaţia ce s-a deplasat la Viena, întrucât

mitropolitul Miron Românul a refuzat să-i acorde concediul cerut. Cu

toate acestea, el s-a numărat printre acuzaţi şi a fost împrocesuat,

capetele de acuzare fiind diferite de cele legate de prezentarea la Curtea

imperială.

   Ce consecinţe a avut evenimentul acesta istoric? A urmat o accentuată acţiune de solidarizare, în străinătate, cu românii din Transilvania, la aceasta contribuind desigur şi faptul că documentul a fost tradus în limbile de circulaţie internaţională, ceea ce l-a făcut bine cunoscut peste hotare. Dacă iniţial guvernul de la Budapesta nu a luat nicio măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din1883, după ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria a fost prelungit la 13 iulie 1892, autorităţile maghiare au deschis acţiune în justiţie împotriva membrilor Comitetului Naţional Român şi a altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Momentele semnificative ale procesului memorandiştilor români sunt succesiv evocate în volum, comentariile sprijinindu-se pe cea mai întinsă şi însemnată parte a cărţii, o strălucită sinteză juridică a normelor şi instituţiilor juridice ale legislaţiei austro-ungare în vigoare în acele timpuri. Trebuie subliniat că dificultatea deosebită a selectării unor documente, cum ar fi procesul-verbal al dezbaterii principale, obţinut prin transcrierea notelor stenografice ale şedinţelor din 7-8 mai 1894, a fost sporită şi de împrejurarea că s-au luat în considerare toate declaraţiile şi pledoariile rostite în limba maghiară de către oficialii maghiari şi luările de cuvânt a acuzaţilor, împreună cu pledoariile avocaţilor, rostite în cea mai mare parte în limba română.

     Este demnă de menţionat poziţia hotărâtă pe care o are Nicolae Cristea în momentul în care este apelat la proces cu numele maghiarizat „Crisztea Miklos”. Vârstnicul memorandist ţine să precizeze: „Înainte de toate, vă aduc la cunoştinţă că numele meu este Nicolae Cristea”. Cuvântul său devine un vehement protest împotriva translatorului, care nu izbutea să asigure o traducere exactă, ceea ce îl nemulţumeşte dată fiind importanţa şedinţei de judecată ce se desfăşura: „Este imposibil ca traducerea să fie fidelă, cunoscând cineva chiar de tot perfect vreo limbă, dacă nu este versat în ambele limbi, şi eu cunosc mai multe limbi, dar nu aş fi în stare să pot traduce exact cele expuse. Drept aceea, în chestia limbii, mă alătur la protestul domnilor antevorbitori”.

    Fără a uza de eventuale aprecieri de calificat în domeniul dreptului, ţin totuşi să informez cititorul despre impresionantul inventar de documente pe care le conţine cartea, sursă primordială de cercetare într-o posibilă confruntare cu trecutul, cu permisiunea de a face scurte sublinieri pe unele acte mai speciale. Sunt redate: Procesul-verbal al Conferinţei Naţionale Române din 20 şi 21 ianuarie 1892, şedinţa a II-a; Denunţul penal al Parchetului general contra membrilor Comitetului Naţional; Actul de acuzare înaintat contra memorandiştilor; Ordonarea instrucţiei contra membrilor Comitetului Naţional; Interogatoriul în instrucţie al lui Nicolae Cristea; Al doilea interogatoriu al lui Nicolae Cristea; Dezbaterea finală a procesului, ţinută la Cluj în zilele 7-25 mai 1894; Raportul Primarului Clujului în chestia menţinerii ordinei; Denunţul disciplinar al unor avocaţi-juraţi contra dr. Ioan Raţiu; Memorandul Românilor din Transilvania şi Ungaria înaintat Împăratului-Rege Franz Joseph.

În opinia mea, reproducerea întocmai a impozantei petiţii justifică succinte referiri cărora le voi da curs în continuare. Memorandul constituie o analiză lucidă a sistemului legislativ maghiar, dovedind cu prisosinţă că românii erau discriminaţi, deposedaţi de drepturi politice, contestând, totodată, şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, ignorându-se dorinţele românilor majoritari în Transilvania. Este energic combătută şi declararea statului maghiar ca „stat naţional”, entitate în care elementul maghiar a avut puterea, iar românii erau supuşi unui acerb proces de maghiarizare. Este interesant de urmărit rigurozitatea profundei analize a problemelor de legislaţie abuzivă, într-o ordine proprie unor remarcabili profesionişti ai dreptului: „Legea electorală”, „Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, „Articolul de lege privitor la organizarea municipiilor”, „Biserica şi şcoala”, „Legea de presă”, „Politica agrară”. Sentinţa s-a pronunţat în cea de-a 17-a zi a procesului, 25 mai 1894, inculpaţii fiind găsiţi vinovaţi de delictul de agitaţie prevăzut de art. 173 din Codul penal ungar, pedeapsa cumulând un total de peste 31 de ani de temniţă pentru 14 memorandişti. Între aceştia, asesorul Nicolae Cristea a fost condamnat la 8 luni de închisoare şi suportarea speselor de judecată. Prin avocatul său, Nicolae Cristea a ridicat câteva excepţii, printre care excepţia de necompetenţă, protestând solemn „contra judecăţii acesteia în cauza mea şi a naţiunii mele, că aceea trebuie să fie considerată interesată şi preocupată”. Ideea a fost reluată şi în recursul în casare contra hotărârii date asupra excepţiei de necompetenţă. Ca urmare a presiunii crescânde la care era supus de către opinia publică, precum şi a intervenţiei diplomatice a Regelui Carol I al României, împăratul Franz Joseph i-a graţiat pe memorandişti la 19 septembrie 1895.

Două subdiviziuni se adaugă cât se poate de nimerit evocării detaliate a procesului în care a fost implicat „cea mai prestigioasă personalitate pe care a dat-o Ocna Sibiului patrimoniului istoric românesc” Nicolae Cristea: Pilonul de încheiere al unei restitutio in integrum livreşti şi Reverberaţiile procesului memorandiştilor români.

   Lucrarea mai cuprinde, în completarea „dosarului” procesului memorandistului Nicolae Cristea, următoarele acte: Sentinţa de  condamnare; Cererea Parchetului general de a se comunica autorităţilor bisericeşti sentinţa de condamnare privitoare la osândiţii preoţi şi profesori; Raportul Tribunalului către Curia maghiară; Decizia Curţii de casaţie ungare asupra recursurilor; Ordonanţa judelui de instrucţie pentru luarea votului solemn al condamnaţilor; Luarea votului solemn pentru nepărăsirea domiciliului; Raportul judelui de instrucţie din Sibiu; Cererea judelui de instrucţie privitor la permisia cerută de dr. Ioan Raţiu; Avizul nefavorabil al Parchetului general; Hotărârea de chestie a judelui de instrucţie; Semnalmentele lui Nicolae Cristea; Raportul la Tribunalul Cluj că Nicolae Cristea şi-a executat pedeapsa; Procesul-verbal al dezbaterii principale; Excepţiile de necompetenţă ridicate de Nicolae Cristea; Recursul în casare al lui Nicolae Cristea. În fine, Addenda 1 (Extras din Procesul memorandiştilor români din Transilvania. Acte şi date 1933-1934), Addenda 2 (Istoria Memorandului de Vasile Netea) şi o bogată colecţie de fotografii şi fotocopii, intitulată Ilustraţii, întregesc agreabil opul.

În ampla restituire a personalităţii unui temerar transilvănean, cum este publicistul Nicolae Cristea, universitara Anca Sîrghie a investit peste 3 decenii de documentare istorică şi cercetare de filolog. Cu cea de-a cincea carte, a cărei idee a venit de la profesorul Marin Diaconu,  proiectul acesta se încheie. Ea poate deveni imbold pentru descoperirea altor destine de memorandişti, care nu trebuie să fie priviţi doar ca o însumare, ci merită să fie prezentaţi ca individualităţi.

Prin sumarul original structurat, dovedind că titlul spune prea puţin faţă de vastitatea informaţiilor oferite, ca şi prin scoaterea la lumină a unor documente nu foarte cunoscute, cartea este o lucrare valoroasă ce îmbie la o profundă meditaţie asupra unor adevăruri rar rostite privitoare la evenimente din istoria românilor care lasă indubitabile cicatrici emoţionale.

DORIN NĂDRĂU

  Michigan, SUA, 7 ianuarie 2022