Romanul  ,, SOLENOID”,al mult discutatului  scriitor Mircea Cărtărescu este un produs al Editurii Humanitas de al cărei gir se bucură în exclusivitate autorul, instituţie avându-l ca manager pe  filozoful Gabriel Liiceanu.     Pe de o parte romanul are un caracter autobiografic, scriitorul aşternând pe zeci şi sute de pagini, confesiuni din anii copilăriei şi ai deplinei maturităţi, iar pe de altă parte face o descriere foarte amănunţită  a vieţii şi activităţii unor mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti şi universale. Aşadar, naratorul îşi poziţionează scriitura pe unele păţanii petrecute în trecut, în cvasitotalitatea lor pe lângă fusta mamei, povestitorul părând că nu se poate dezlipi de poalele acesteia fiind, evident, cea mai apropiată fiinţă a sa. Subiectul este unul simpluţ: naratorul, în postura unui absolvent al Facultăţii de Litere , funcţionează ca profesor de Limba şi literatura română într-o şcoală din cartierul Colentina. Este un aiurit de dascăl care nu ştie niciodată la ce clasă predă şi ce obiect, literatură ori gramatică. Aici, în universul şcolar, îşi demonstrează Cărtărescu măsura talentului său excepţional, creionând portrete admirabile ale unor învăţători şi profesori,  ca şi ale altor persoane precum: Florabela, Caty, Ispas, Gheară, Virgil etc.  De bună seamă, fiind un roman confesiv, personajul principal este naratorul însuşi, deci „eu*, De altfel, povestitorul  şi afirmă că, pentru dânsul ,„ eu” nu este un pronume, ci un nume propriu, numele meu”(pag.38o) , Dar, în acest caz ,mă întreb , de ce nu l-a notat cu iniţială majusculă  ? Pagini incendiare aşterne scriitorul în descrierea Bucureştiului pe care-l vede în cele mai sumbre culori: „ cel mai trist oraş din lume”( pag. 316); „ cel mai melancolic” (713); „ cel mai mizer, oraş al ruinei, al decăderii, al bolilor, al molozului, al ruginii” ( 380). Din păcate, scriitura lui Mircea Cărtărescu este într-o mare suferinţă. Nu are epic şi, se pare că  multe din operele sale au această hibă. De altfel, în volumaşul pornografic„ De ce  iubim femeile” scriitorul afirmă: „ nu sunt niciun scriitor realist, niciunul pe subiecte” ( pag. 37). Deci în cazul de faţă nu putem vorbi de fapte, evenimente, întâmplări cu acţiuni, cu intrigă, punct culminant, cu deznodămînt, cu confruntări de personaje, cu dialoguri între acestea, lucruri ce te pot ţine încordat, ca pe o revelaţie,  în aşa fel  încât cu greu s-o laşi din mână şi nu s-o ai ca pe un antidot împotriva insomniilor. În altă ordine de idei, aminteam de preocupările scriitorului în a prezenta aspecte importante din vieţile şi operele unor personalităţi ca: Lilian Ethel Voinich, autoarea celebrului roman „ Tăunul”, Mina Minovici, autorul „ Tratatului de medicină legală”,  Nicolae Vaschide, autorul cărţii „ Somnul şi visele”,  marele scriitor Franz Kafka, Herodot, etc. Din ultimii doi scriitorul dă şi câte un citat, iar din poetul englez Dylan Thomas , citează,  culmea culmilor , de două ori poezia ,, Nu intra lin în noaptea fără zori”  ( pp. 382-383 şi 824-825). 

În privinţa L.E.Voinich, trebuie să amintim că scriitorul nostru face un istoric foarte amănunţit al familiei sale, cu cele patru surori, cu tatăl, marele matematician Boole, cu Hinton , întemeietorul „ teseractului” , deci al poliedrului. La fel, ne prezintă în profunzime aspecte biobliografice ale celor doi savanţi români pomeniţi mai sus. În funcţie de ce temă tratează, lista cu diverse nume, specializate în cele mai diverse domenii, este  incredibil de lungă. Amintim aici pe: Holderlin. Freud, Edison, Kirkegaard, Dostoievski, Ostrovski, Marx, Saint Simon , Borges, Necrasov,Buharin, E.A.Poe, Chamiso, Nerval şi mulţi, mulţi alţii. Având în vedere această procedură a scriitorului , prin pomenirea unor personalităţi şi domeniile lor de activitate, acest volum ar putea fi considerat mai degrabă o crestomaţie, deci o culegere de texte al unor  autori, pe anumite teme.  După mine,  Mircea Cărtărescu  păcătuieşte foarte grav prin prezenţa acestor nume, cu minuţie prezentate, ele fiind tratate  în această carte,  absolut fără nicio noimă. Ele n-au nicio legătură cu partea cărţii ce se referă la amintirile de copilărie, de şcoală,de familie , e drept puţine, ale povestitorului, deşirate pe un spaţiu uriaş. De asemenea, din multe pagini citim redarea textelor unor vise, care nu au nici în clin, nici în mânecă cu substanţa cărţii. De bună seamă, scriitorul a produs o imensă eroare, amestecând lucrurile. Una-i una şi alta-i alta. Legat de acest aspect, chiar scriitorul mărturiseşte că mergea la Biblioteca Naţională unde-şi nota însemnări despre personalităţile respective,  le îmbrăca în hainele croite de dânsul, apoi le aşternea în paginile cărţii, prin intermediul unui celebru jurnal de care aminteşte mereu şi mereu.  Scriitorul a fost acuzat de plagiat de unii comentatori între care şi criticul Nicolae Manolescu, cel care l-a lansat pe Mircea Cărtărescu la Cenaclul de Luni. fără a fi numite operele în cauză .Dar, vorbind despre plagiat, deci de preluarea tale qale a unor texte străine,  că  acest lucru s-ar admite  doar până la zece la sută adică preluarea unor fragmente din alţi autori. Cu siguranţă, acest lucru  s-ar putea admite, probabil, doar în operele ştiinţifice şi tehnice nu şi în cazul unor expresii poetice, lirice consacrate considerându-se în asemenea cazuri , copierea   unor metafore şi expresii lirice ca fiind texte plagiate, necitându-le.Poate mă vor acuza unii că sunt cârcotaş, dar când citeşti, fără a fi citat „ Ochiul care-nchis afară înlăuntru se deşteaptă ( pag. 634),care îi aparţine lui M.Eminescu, al patrulea vers din Scrisoarea III, sau găseşti metafora „Raiul e luminat de flăcările iadului”( 59o ), luată dintr-o poezie a lui Lucian Blaga ce poţi spune ?Undeva este  o frază care sună astfel : „Dacă credinţă nu e, nimic nu e” care nu-i altceva  decât o mică modificare a unui vers din cunoscutul  cântec „ Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, interpretat de cantautorul Gheorghe Gheorghiu. De asemenea, deosebit de supărătoare,  deranjante de-a dreptul sunt şi numeroasele reveniri şi reluări ale unor idei, formule , propoziţii şi fraze în mod obsesiv, unele din ele şi aici şi în alte lucrări , precum în volumaşul amintit, „ De ce iubim femeile”. Iată câteva exemple repetate la infinit: păstrarea de către mamă a dinţişorilor de lapte ai copilului ,,casa în formă de vapor”, figura mamei reluată de zeci şi sute de ori, citirea poemului…,, Căderea” la Cenaclul de Lunii, preventoriul de la Voila, peregrinările scriitoarei L.E.Voinich prin diferite colţuri ale lumii, până la stabilirea ei la New York şi stingerea din viaţă la vârsta de 96 de ani etc. Un fapt incredibil, cum nu cred că a mai fost înfăptuit vreodată de cineva este  repetarea unui singur cuvânt: termenul ,, Ajutor” este unul, singurul, repetat ( ţineţi-vă bine ! ) , pe nu mai puţin  de 10 pagini: (pp 732-742). Expunerea repetată a unor idei au şi o oarecare explicaţie. Care este aceasta ?De nenumărate ori scriitorul mărturiseşte că ţine un jurnal, care constituie izvorul scrierlor sale. Care va să zică, autorul copiază ad literam textele din jurnal, dar fără a mai arunca o privire pe ceea ce menţionase  mai înainte în memoriile sale. Interesante sunt şi raporturile pe care consideră a le avea  eu-l scriitorului  faţă de  propriile-i scrieri. Există în acest sens o incertitudine, o nesiguranţă, o incongruenţă a acestor relaţii, Spicuim câteva aserţiuni ce sunt total contradictorii, faţă de calitatea de a fi scriitor: „ N-am ajuns scriitor”(pag.25);, „ Am devenit scriitor” (pag 68); „Nu sunt romancier”(pag. 205); „  Dac-aş fi reuşit să ajung scriitor(pag.29); „  Fiindcă n-am ajuns scriitor”( pag. 216); „ Pentru că nu sunt scriitor”(pag. 216 şi pag.5oo); „ Lumea scriitorului îndepărtat şi celebru poartă numele meu.”( pag.566) şi alte şi alte exemple. Sigur  aceste aserţiuni sunt pornite dintr-o probabilă grandoare, dintr-o infatuare teribilă. Citind următorele două mici texte nu ştii ce să mai crezi: „ Scriu aici( …) o anticarte,  opera pentru totdeauna a unui antiscriitor”( pag. 642);  şi „ Cenuşa e parte a fiecărei scrieri, de aceea nu voi suferi când manuscrisul meu va-ntâlni focul. El nu e o carte şi mai puţin un roman” ( pag.716).  Dar iată ce părere excepţională despre carte are directorul  editurii G.Liiceanu care, fireşte, îşi laudă produsul editurii pe care o păstoreşte : „Romanul este o carte despre care se poate spune că nu se poate spune nimic”, afirmaţie care nu e altceva decât o copie oarecum schimbată a frazei „  Oraşul Buzău este unul despre care nu poţi spune  decât că nu se poate spune nimic”, dar aici cu sensul de viceversa.   

                                                                                                             GH.BUŞOIU