Medicina naturistă: Pedicuţa

Este o plantă erbacee, perenă, care creşte prin zone umbroase, păşuni umede, pe sub ferigi (constatare personală) din regiunea montană şi subalpină. Răspândită în Europa, sud-vestul Asiei, America şi Africa. Tulpina târâtoare, poate atinge 100 cm lungime. Frunze mici dese, ascuţite, liniar lanceolate. Sporii sub formă de lumânări, apar în perioada iulie-septembrie. Părţile aeriene conţin al­caloidul Lycopodine cla­vatin, clavatoxin, substanţe minerale. Sporii conţin acizi graşi. Sporii se folo­sesc la confecţionarea artificiilor, deoarece ard fără fum. Intern, se foloseşte partea externă la tratarea nicotismului şi alcoo­lis­mului. Se prepară o infuzie dintr-o linguriţă plantă uscată la o cană de apă clocotită. Se lasă la infuzat 10 minute. Se bea o ceaşcă dimineaţa, la o oră după micul dejun, timp de o săp­tămână. Pentru reumatici, bolnavi de artrită, chiar şi în caz de modificări ale arti­culaţiilor, vestita vindecă­toare M. Treben reco­mandă ceaiul de pedicuţă. Acelaşi ceai se recomandă şi în boli ale căilor urinare şi ale organelor genitale, la dureri şi tumefieri ale testitulelor, nisip la rinichi şi colici renale, în hepatite, ciroză hepatică (chiar şi în ultimul stadiu). De multe ori, insuficienţa respiratorie nocturnă este legată de ciroza hepatică; chiar şi după prima ceaşcă de ceai se simte o ameliorare im­portantă. Crampele mus­culare se vindecă cu aju­torul unor perne umplute cu pedicuţă. "Făina vrăji­toarei", polenul de pedi­cuţă presărat pe escare, acestea se vindecă. Pedi­cuţa fiind o plantă toxică, se va consuma cu moderaţie şi sub supraveghere me­dicală. Pedicuţa se folo­seşte în homeopatie, la tratamentul ficatului, vezicii biliare, rinichilor, vezicii urinare, reumatismului şi gutei. Se recoltează pe vreme caldă după ce s-a ridicat roua în lunile iulie-august, când s-au maturizat spicele.