Mărturii externe privitoare la Unirea Transilvaniei cu România

Actul istoric de la 1 Decembrie 1918, a cărui legitimitate a fost recunoscută de tratatele de pace de la finalul   Primului Război Mondial, a stârnit un larg ecou în  opinia progresistă din întreaga lume.

 În cele ce urmează, pentru a completa informațiile  privitor la Actul de la 1 Decembrie 1918, s-au  selectat câteva din  ecourile consemnate pe mapamond, de  presa contemporană și imediat posterioară  evenimentelor petrecute pe meleagurile românești, la acel sfârșit de an 1918.

            În toamna anului 1918 sub presiunea radicalizării acțiunilor revoluționare ale maselor populare și a intensificării luptei de eliberare națională a popoarelor asuprite din Monarhia dualistă austro-ungară, structurile de bază ale acesteia se prăbușeau. Carol I de Habsburg lansa manifestul Către popoarele mele credincioase, acceptând („îngăduind”) reorganizarea monarhiei dualiste într-o federație de șase state „independente”. Manifestul se adresa tuturor etniilor din monarhie cu excepția românilor. La vremea respectivă, viitorul  filozof și scriitor român, Lucian Braga, student la Viena, consemna cu  fermitate următoarele: „… noi românii, nu avem nici un fel de ființă în conștiința imperiului”. Era totul prea târziu; notoriu devenise faptul că până în ultima clipă nu se înțelegea și aprecia gravitatea situației: năzuința de libertate și, totodată, de unitate națională care anima poporul nostru erau trecute cu vederea de către vârfurile politice ale monarhiei bicefale.

            Răspunsul ferm  românesc la această chestiune este consemnat în istorie de momentul de la 1 Decembrie 1918, dată la care populația majoritară, românii din Transilvania și Banat, în deplin consens cu frații de peste munți, au hotărît Unirea fără condiții și pentru totdeauna cu patria mamă. Contemporan al mărețului eveniment, istoricul Nicolae Iorga, angajat el însuși „trup și suflet” în mobilizarea conștiințelor pentru înfăptuirea României unite, aprecia momentul ca fiind cel mai important  „din toată viața neamului nostru”.

            În acest context, menționăm că pentru opinia publică progresistă din străinătate  Marea Unire din 1918 n-a fost un eveniment întâmplător și nu a constituit un dar al puterilor Antantei, învingătoare în Primul Război Mondial, ci împlinirea unui proces istoric firesc, rezultat al  luptei pline de jertfe ale poporului român pentru crearea statului național unitar, al voinței sale nestrămutate de a trăi împreună, unit, în cadrul acelorași hotare.

            Savanți străini de renume afirmaseră cu secole în urmă o realitate istorică de necontestat: unitatea de origine și limbă, vechimea, continuitatea și comunitatea istorică a românilor de dincolo și de dincoace de Carpați. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, acestor mărturii li s-au adăugat acelea, tot mai numeroase, ale diplomaților și atașaților militari, călătorilor și publiciștilor străini, care, petrecând o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă de timp în mijlocul românilor, au remarcat aspirațiile și tendințele de unitate național-statală, consemnându-le în scris și, nu arareori, apreciindu-le ca firești, îndreptățite istoric, demografic, geografic. Consulul general al Prusiei în Principate, Emil Rechthofen își intitula semnificativ un raport pe care-l trimite în 1847 la Berlin: Năzuințele de unitate națională ale neamului valah. Același diplomat analiza  și consemna  aceste strădanii într-un raport pe care-l expedia în timpul evenimentelor de la 1848 din Iași: Cu privire la străduințele nației române în țările de la Dunărea de Jos. În anul următor, într-un articol retrospectiv care decripta orientarea  principală a strădaniilor românești, în celebra publicație „Illustrierte Zeitung” care apărea la Leipzig se afirma: „Aspirația românilor este îndreptată spre unificare și se bazează pe amintiri istorice, care au fost transmise din generație în generație/…/” (Nr. 316 din 21 iulie 1849). Propaganda susținută, desfășurată de revoluționarii români peste hotare în anul 1848 și îndeosebi în anii luptei pentru Unire, a contribuit într-o măsură importantă la informarea corectă a opiniei publice și a cercurilor politice din apusul și centrul Europei cu privire la aspirațiile de unitate și independență ale românilor.

            În politica lui Alexandru Ioan Cuza, Transilvania  ocupa un  loc central, iar rapoartele diplomatice, cele italiene de exemplu, consemnau  existența partidului care urmărea reconstituirea „imperiului daco-roman” (I Documentii Diplomatici Italiani, Pr.S., 1861-1870, vol. II, Roma, MCMLIX). Însuși episcopul Andrei Șaguna, viitorul mitropolit al Transilvaniei, cunoscut pentru poziția sa față de Habsburgi, era bănuit că în realitate „el tinde la unirea cu moldo-vlahii din Principate”.     Odată cu dobândirea independenței de stat a României, unirea provinciilor aflate sub stăpânire străină cu țara, devenea  principalul obiectiv al aspirațiilor poporului român.

            Aderarea României la Tripla Alianță în secret, în anul 1883, în principal datorat unor motive de securitate și de asigurare a condițiilor externe pentru consolidarea statului român independent, n-a putut înăbuși aspirațiile de unire ale românilor, fenomen ce se manifesta cu tărie   pe ambele versante ale Carpaților.

             În lungul șir al  partizanilor  Unirii Transilvaniei cu țara mamă, consemnăm   figura celebrului  publicist englez Wickham Steed, care, amintindu-și mai târziu de popasul său transilvănean din toamna anului 1911, scria: „Marea adunare de la Blaj oglindea încrederea și îndărătnicia țăranilor transilvăneni, în ciuda deznădejdei aparente a cauzei lor, și, printr-o plimbare grăbită de câteva săptămâni următoare, am început să pricep unitatea esențială a țărilor românești”.

            Desăvârșirea acestei unități statale constituia unul din argumentele  angrenării României în Primul Război Mondial de partea Antantei. Prin tratatul semnat cu aceasta pe   4 august 1916, i se  recunoștea dreptul de unire cu „teritoriile” monarhiei austro-ungare locuite de români.

            Din această perspectivă, și în contextul general al dezagregării Austro-Ungariei, urmărită cu atenție pe plan internațional, apare firesc largul ecou avut în străinătate de ampla mișcare pentru unire a românilor transilvăneni, care va  culmina cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Se  constată un larg și favorabil răsunet atât  în presa din Anglia, din Franța, Italia, S.U.A.,dar  și în Elveția, Spania etc. Sunt informații, articole și reportaje ample, precum  și aspecte concrete  ce se  constituie în mărturii concludente privind caracterul plebiscitar și democratic al actului Unirii, entuziasmul și unanimitatea cu care a fost adoptată istorica hotărâre de la 1 Decembrie 1918. Încă din  4 decembrie 1918, „The Times” publica știrea conform căreia „… în Adunarea de la Alba-Iulia s-a statuat  unirea Transilvaniei cu România”, revenind apoi asupra evenimentului de însemnătate excepțională, în mai multe articole de fond. Remarcăm și amplul reportaj intitulat Transilvania sub autonomie apărut în numărul din 25 februarie 1919 al ziarului londonez, în care sunt invocate principalele momente care au precedat Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, modul democratic de alegere al delegațiilor și însuflețirea cu care a fost votată Unirea cu Romania: „Câte cinci reprezentanți din fiecare district electoral au fost invitați în mod oficial, însumând în total 1200 de persoane, dar pe lângă acestea peste 100.000 de români au sosit în valuri din toate părțile districtelor din Ungaria. În mijlocul unui mare entuziasm, românii din Transilvania, Banat și alte districte au votat în unanimitate pentru unirea necondiționată cu Regatul României”. Se preciza de asemenea  că Unirea s-a înfăptuit sub semnul „garantării de drepturi egale și deplină justiție nu numai românilor ci și fiecăreia dintre celelalte naționalități coexistente în interiorul granițelor” de către o „administrație liberă și democratică în gradul cel mai înalt, fiecare naționalitate bucurându-se de deplină libertate politică, educațională și religioasă”, motiv pentru care, satisfăcuți, sașii au votat unirea cu România în adunarea constituită  la Mediaș în 8 ianuarie 1919.

În aceeași perioadă de timp, într-o altă publicație engleză, „The Aberdeen Free Press”, articolul intitulat Greater Rumania, sublinia faptul că s-a constituit o Românie mai mare și că „ prima adunare a acestui Stat român a avut loc la Alba Iulia. Adunarea a fost formată în principal din românii din Transilvania și din Banat”,  prezenți fiind și delegați  din  celelalte teritorii locuite de români. În continuare se consemna  faptul că „Adunarea a votat un program național având ca bază unirea tuturor românilor la Regatul României, afirmând drepturile imprescriptibile asupra întregului teritoriu al Banatului, cuprins între Tisa, Mureș și Dunăre”. Declarația de Unire a fost publicată în extenso în revista „The New Europe”. Remarcăm, de asemenea, sprijinul acordat Unirii Transilvaniei cu România de diferite personalități engleze, între care Robert William Seton-Watson, Madge Eduard, W.A.Leeper, acesta din urmă autorul lucrării The Justice of Rumania's Cause (Dreptatea cauzei României), tipărită în 1918 la New York, Londra și Toronto,  în care se aprecia Unirea drept act legitim, rezultat istoric firesc, care a favorizat „cauza progresului și a democrației”, fapt „universal admis”.

            În Franța, evenimentul Unirii a avut ecou în ziarele „Le Matine”, „Le Temps”, „Le Figaro”. La 6 decembrie 1918, „Le Matin”  informa cititorii asupra unui fapt: „Comitetul (consiliul) Național Român din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș a proclamat unirea provinciilor române la Regatul României. Drapelul român flutură pe toate edificiile publice. Entuziasmul este de nedescris. Oamenii plâng și se îmbrățișează pe străzi. Vechile colonii saxone din Transilvania care au împărtășit de secole suferințele cu românii participă din toată inima la bucuria lor”.

            Într-un alt articol, apărut în numărul din 11 decembrie 1918 al oficiosului francez, se sublinia faptul  că delegații prezenți la Alba Iulia „au fost aleși prin sufragiu universal și reprezentau toate clasele sociale, confesiunile religioase și opiniile politice”.

            Lupta românilor pentru eliberarea de sub dominația monarhiei austro-ungare și unitate statală și-a găsit ecou în presa italiană, în ziarele „Il Giornale D'Italia” și „Il Corriere de la Serra”.

            În S.U.A., încă din  27 octombrie 1918, „The New York Times” menționa că „Austro-Ungaria trebuie să fie distrusă”, românii de mult robiți din Transilvania să se unească cu frații lor din Valahia și Moldova. Același cotidian  publica la 11 decembrie 1918 un artricol al corespondentului său din Berna, H.Williams intitulat: S-a proclamat unirea tuturor românilor. Acțiunea Adunării Naționale Transilvane, desfășurate la Alba-Iulia. Socialiștii și-au dat adeziunea. Trupele române sunt așteptate să ocupe douăzeci și șase de comitate.

            Ecouri favorabile Unirii din 1918 sunt  înregistrate și în presa elvețiană, în „Journal de Geneve” și  „Tribune de Geneve”. La Geneva, în 23 mai 1919 s-a desfășurat  o largă manifestație de sprijin pentru poporul român. Discursurile rostite cu această ocazie  au fost rezumate în „Tribune de Geneve”. În șirul celor care s-au situat pe o poziție favorabilă aspirațiilor românești sunt menționați pastorul Charles Müller, Frank Thomas, profesorul Eugène Pittard ș.a. Acesta din urmă a apreciat că unitatea etnică și de limbă au adus unitatea politică. S-a votat o rezoluție prin care Adunarea publică din 23 mai 1919 „exprimă respectuos Conferinței de la Paris dorința ca chestiunea eliberării depline a acestui popor (latin din Transilvania și Ungaria-n.n.) să fie degajată de orice preocuparea financiară sau economică și rezolvată potrivit dorinței pe care acest popor a emis-o la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 în cea mai impozantă manifestație populară care a avut loc în cursul ultimelor evenimente”. („La Roumanie”,  Paris, nr.73 din 5 iunie 1919).

            În Spania, scriitorul și diplomatul Ramon de Basterra va oglindi entuziast Unirea din 1918 în cartea sa La obra de Trajano (Opera lui Traian) apărută la Madrid în 1921. După ce descrie atmosfera însuflețită din București, el afirmă: „La aceeași oră se adunau la Alba-Iulia, oraș din Transilvania, o sută de mii de delegați români de dincolo de munte care hotărau unirea lor cu țara de drept a neamului lor și totodată trimiterea unei delegații la București…”

            Fără a  fi găsit adeziune în presa și publicistica din statele care aparținuseră Triplei Alianțe , Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Unirea Transilvaniei cu România au fost totuși pe larg reflectate în coloanele a numeroase publicații din Germania, Austria și îndeosebi Ungaria.

            Referitor la Germania, către sfârșitul anului 1918 și începutul celui următor, potrivit cercetărilor mai noi, se constată o anumită schimbare chiar în atitudinea diplomației oficiale față de desăvârșirea statului național unitar român. În sinteza intitulată Rumänien, din mai 1919, se menționa faptul că: „Unirea Transilvaniei a decurs surprinzător de repede și de ușor”. Realizarea Unirii fusese adusă la cunoștința publicului german, între altele, încă la sfârșitul anului 1918 de „Deutsche Geschichtskalender”, editat de dr. Franz Purlitz, publicație care consemna cele mai importante evenimente petrecute în țară și străinătate; prin articolul Rumänien,  se  detaliau  evenimentele petrecute   la Alba Iulia la  1 decembrie 1918.

            Știri privitoare la momentele  pregătitoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, și îndeosebi desfășurarea acesteia, au fost relatate și în presa din Ungaria, în „Pesti Hirlap”, „Pester Lloyd” , „Budapesti Hirlap” ș.a.

             Întâmplările petrecute în arealul  românesc  la sfârșitul anului 1918 sunt reflectate și de presa vieneză: „Neue Freie Presse”, „Wiener Allgemeine Zeitung”, „Die Neue Zeitung”, „Wiener Zeit”, „Wiener Abendpost”, „Reichpost” .

                                                                                                      Dr. Lucian GIURA