Maria Tănase şi ţinuturile sibiene

Era cel de-al treilea copil al Anei Munteanu din satul transilvan Cârţa, aşezat pe malul stâng al Oltului, nu departe de satul natal al lui Badea Cârţan şi de începutul urcuşului nordic pe Transfăgărăşan. Tătăl ei, Ioan Coandă Tănase, era oltean-gorjean şi destoi­nic floricultor într-una dintre mahalalele mărginaşe ale Bucureştiului. După ani şi ani de glorioasă profesie muzicală, pe tărâmul interpretării autentice a cântecului popular românesc, în 22 iunie 1963, la doar două zile şi tot atâtea nopţi de la sfârşitul echinocţiului astronomic al primăverii, avea să vină sfârşitul vieţii mult îndrăgitei cântă­reţe. Regretul fiind cu atât mai mare cu cât inegalabila interpretă a cântecului popular românesc încă nu împlinise vârsta de 50 de ani, iar eu făcusem cu dânsa un interviu radiofonic cu nici o lună în urmă. În semn de o frumoasă şi blândă aducere aminte a copilăriei pe uliţele şi câmpurile mamei sale, locuitorii din Cârţa au săpat, la marginea unui scurt drumeag de care şi căruţe, ”O fântână cu apă bună, cine bea din ea se-alină, se-astâmpără la inimă”.               

nnn

Întristat de faptul că zgomotosul, sânge­rosul şi mult îndoliatul Război de la Răsărit a împiedicat să ajungă toate berzele albe
la cuiburile lor din Cristianul sibian, am trecut fără oprire prin Orlat, după care am putut să constat câteva lucruri îmbucu­rătoare. În primul rând că îngheţul întârziat al Primăverii nu a golit de roade merii multiseculari de lângă drumul care urcă spre uliţele strâmte şi întortocheate ale satului Fântânele-Cacova. De asemenea, că au mai rămas pe păşuni destui ”copii ai oilor- mame” nevânduţi şi înstrăinaţi în ţările arabe, dar şi că dogoarea Soarelui şi umezeala binefăcătoare a ploilor au făcut ca spicele holdelor de grâu şi de orz să primească culoarea gălbuie a apropiatului seceriş. Am mers ce-am mers o vreme, după care în cimitirul satului Sibiel am aprins feştilele tremurânde a două lumânări la mormintele soţilor Dorina şi Zosim Oancea, preotul fiind întemeietorul Muzeului Naţional al Icoanelor pe Sticlă. Prilej cu care mi-am readus aminte că s-au împlinit 17 ani de când părintele îşi doarme somnul de veci lângă zidurile îndrăgitei sale bisericuţe, după care am ascultat ecourile îndepărtate ale dangătelor clopotelor celor patru biserici ortodoxe multiseculare ale Săliştei, eu odihnindu-mă pe o bancă de lemn de pe Aleea Parcului celor 20 de membri şi laureaţi ai premilor anuale ale Academiei Române. Cu toţii fii ai satelor Mărginimii Sibiului. De la înălţimea soclurilor statuilor lor mă priveau întrebători trei dintre ei: istoricii-academicieni Ioan Lupaş (1880-1967) şi Andrei Oţetea (1894-1977), precum şi crâsnicul-pictor şi cărturarul-autodidact Pricopie (Picu) Pătruţ (1818-1872).  

nnn

Veseliile tristeţilor cotidiene

Au reînceput, cu tot avântul, festivalurile şi serbările câmpeneşti în care se cântă şi se joacă, se mâncă şi se bea pe săturate, cu bani tot mai mulţi. Dar şi unde se ceartă şi se înjură româneşte, pe gratis, de mama-focului. Şi cum pandemiile oamenilor, ca şi cele ale animalelor şi păsărilor din curţile ţăranilor s-au potolit, discotecile gălăgioase şi maneliste au urcat, din nou, din cluburile, cafenelele, barurile, restaurantele şi tera­sele oraşelor până în cele mai îndepărtate sate şi cabane turistice. Şi ca şi alte dăţi, pe măsură ce se înteţesc cântecul, jocul, dan­sul, nunţile, botezurile şi onomasticile, în România mea săracă şi minţită continuă să se fure cam tot ce se mai poate fura. Principala sursă de câştiguri ilicite fiind atât autoservirea din banul public, cât şi jafurile de la pompele de benzină şi din păduri; munca şi comerţul la negru; „spargerea” locuinţelor, maşinilor, magazinelor şi banco­matelor. Ca urmare, iarăşi majoritatea celor ce muncesc cu acte în regulă nu vor putea scoate ţara nici din sărăcie şi nici din batjo­cura şi tristeţea în care zace de atâta amar de vreme! Continuăm să vindem pămân­turile străinilor de ţară, de limbă şi de neam, în loc să le lucrăm şi să le cultivăm, hrănin­du-ne gustos, îndestulător, ieftin şi sănătos!