Măcar luni, 26 iunie, să ne reamintim, cu mândrie patriotică,

de Ziua Drapelului nostru Sfânt, în cele trei armonioase culori ale sale: Roşu-Galben şi Albastru. Stindard care avea să fie arborat, întâia oară, şi în secret, pe partea cea mai dosnică a catargelor cu pânze ale unor vaporașe comerciale dunărene aparținătoare armatorilor munteni ai Țării Românești. Ținuturi intens supravegheate şi vămuite de tot mai nesătuii sultani și viziri ai Imperiului Otoman. Erau acele vremuri de restrişte în care ienicerii turci nu aveau a se teme de mica oştire a viitorului brav voievod muntean, Mircea cel Bătrân. Cel aflat la începuturile glorioasei sale domnii, descrise cu măestrie de Mihai Eminescu în a lui poetică „Scrisoare a 3-a”. Mult mai târziu avea să fie arborat acel drapel şi de românii ardeleni. Şi o făceau tot pe ascuns și cu teamă. Pentru că cruzii, nemiloşii şi hrăpăreţii lor duşmani năvăleau din toate zările. Și, apoi, nu trebuie uitate nici zilele și nopţile de mare curaj patriotic, atunci când mândrul simbol naţional avea să fie pitit pe oiştile sutelor de căruţe, precum şi în coamele despletite ale cailor care i-au adus, în mai 1848, pe românii ardeleni cu zecile de mii pe întinsa ”Câmpie a Libertății” de la Blaj. Gest urmat, la 1 Decembrie 1918, cu prilejul Marii Adunări Populare de la Alba Iulia. Cea care avea să consfințească Unirea Transilvaniei cu România. Şi încă un amănunt: Bătrânul preot evanghelic-romancier, poet şi călător prin lumea largă, Eginald Schlattner, din aşezarea sibiană și hârtibăceană Roşia, onorează şi poartă cu cinste mândrul tilu de Ambasador Onorific al României. Țară în care s-a născut, a copilărit, a învăţat şi s-a realizat ca Om. Despre el spune că nu-i român, ci etnic sas. Însă un cât mai devotat cetăţean al ţării sale natale, România! Dovadă că repetă cu vădit respect următoarele vorbe„România este patria mea! Iar atunci când văd tricolorul arborat mi se umple inima de bucurie! La fel şi când aud intonat Imnul Naţional „Deşteaptă-te Române”. Numai că eu am mai înţeles încă ceva din ale sale cuvinte nescrise. Și anume că îl bate gândul să-i desluşească versurile şi înţelesurile şi în limba sa maternă: cea germană! 

            Povești adevărate despre vechimea, în timp, a Tricolorului
   „România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria,  E şcoala care i-a făurit neamul, E farmecul care i-a susţinut viaţa! Ardealul nu e numai inima României politice: 
Priviţi-i harta:  Ardealul e inima României geografice! Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorire…!”  (spunea, în mai 1915, marele diplomat român și craiovean Nicolae Titulescu). În documentul intitulat Novella XI, păstrat în Arhivele de la Roma şi semnat la 14 aprilie 553 de către împăratul roman Iustinian (483-565), supranumit „cel care nu doarme niciodată”, teritoriile de la nord de Dunăre, mai înainte ca apele sale să se verse în Marea Neagră, sunt reprezentate de o stemă care, nu întâmplător, avea să anticipeze cele trei culori ale viitorului Drapel Naţional al provincilor istorice româneşti reîntregite. În partea dreaptă a acelei steme se află culoarea roşie; în mijloc, galbenul-auriu; iar în stânga, albastrul. După aşa-zisa retragere aureliană din Dacia Traiană (începând cu anul 271, respectiv în vremea împăratului roman Lucius Domitius Aurelianus, (214-275), teritoriile locuite de daco-romani, pământuri situate la nord de Carpaţi, respectiv cele care vor fi denumite când ale Ardealului când ale Transilvaniei, sunt reprezentate prin şapte turnuri şi purtau denumirea de „Terra septem castrorum”. Mult mai târziu, adică cam pe la începutul secolului al XIV-lea, cele trei culori simbolice vor apărea pe înscrisurile frumos caligrafiate ale hrisoavelor bisericeşti, ca şi pe sigiliul unor documente semnate de unii domnitori munteni şi moldoveni.
                                                                                        Nelu Vulcan-Agnițeanul