Aş da ca exemplu de minciuni armate, ideea – obsesia maghiară relativ la adevărul privind Transilvania; ideea susţinută de ruşi, că moldovenii nu-s români; ideea că bulgarii sunt urmaşii turcilor: ideea că dacii au pierit toţi în războaiele din 101 – 107, contra invaziei romane; ideea că românii s-au născut creştini şi ideea contrară acesteia, că românii sunt urmaşii direcţi ai romanilor. Idee susţinută în scopuri politice, de învăţaţii din Şcoala Ardeleană, cu excepţia lui Petru Maior, de care ne vom ocupa în acest articol, privind limba română.
Să încercăm descâlcirea lor, deşurubând minciuna din adevăr. Pentru aceasta, musai să batem trecutul istoric pe umăr şi să-l trezim din somnul milenar, doar în ce priveşte adevărul despre limba română, acum când destinul ei se poate schimba radical, devenind Prinţesă din Cenuşăreasă.
Atacăm anul 1054, care rupe în două catapeteasma creştinismului european, izvor de crime odioase, războaie religioase barbare, cu ecouri de la origini până în prezent. Cine-s autorii actului politic-religios desfăşurat în Con-stantinopol, în anul de mai sus? Doi „creştini doar cu chielea” – Leon al IX-lea, papă la Roma şi Mihail Cerularie, patriarh ai Bizanţului imperial.
Să vedem ce zice Istoria Universală a Bisericii, editată de Institutul Biblic şi Misiune ortodoxă. Bucureşti, 1956, la pg. 362: „Nesocotinţa şi orgoliul papilor, precum şi vânarea de drepturi potrivnice Sfintei Scripturi – au dus la definitiva sfârşire a unicului trup al Bisericii”. Regretăm că în această frază se află doar jumătate de adevăr, că Dracul e doar celălalt, în viziune ortodoxă.
De unde se vede, că ceea ce „leagă” omul din interes, nici un Dumnezeu nu poate „dezlega” din Duh. Dovada, chiar întâlnirea ecumenică de la Sibiu, în cadrul spiritual oferit de Capitala Culturală Europeană, al cărei final nu-l vedem fericit, deşi vor participa şi câţiva oameni creştini. Că „nu cel ce citeşte Biblia este creştin, ci numai cel care trăieşte dogma” (Lucian Bologa, Psihologia vieţii religioase. Cluj, 1930).
Nimeni nu a bănuit atunci urmările nefaste, uriaşe, pornite din ambiţia unui papă şi din prostia unui patriarh. Victima cea mai nefericită – pe o întindere de 1000 de ani – poporul român.
Roma precreştină n-a vrut decât Transilvania – 14% din teritoriul real al Daciei – Aurul Daciei. Roma creştină n-a putut obţine, din ce-a vrut în răsăritul Europei, decât ura ortodocşilor. Şi această ură ne-a costat enorm! „Nimeni nu şţie câte nenorociri ne-au adus luptele dintre cele două confesii – zice marele istoric Nicolae lorga, pornite dintr-o lăcomie fără hotar şi fără lege, dovadă acest jurământ depus în faţa papei sau a nunţiului său de către viitorul rege maghiar: „Jur să aduc pe calea cea dreaptă pe schismaticii de valahi, cu vorba bună, în caz contrar – cu sabia” (Ştefan Meteş, Istoria Bisericii Ardelene).
Crimele şi ororile săvârşite de Catolicism asupra poporului român, prin creştini doar „cu chielea” – sunt greu de uitat şi greu de iertat. Până în 1942, după barbariile săvârşite asupra sălăjeniior în toamna lui 1940 – tot din pricina acelei rupturi religioase din 1054, adăugate la distrugerea cu tunul a peste 1400 de biserici şi mănăstiri ortodoxe în anul 1760 – urmările sunt deasupra oricărei iubiri creştine şi a lipsei totale de omenie.
În ce-i priveşte pe austrieci, după ce în 1683 şi 1686 îşi salvează capitala, bunurile şi viaţa cu ajutor românesc (Şerban Vodă pune paie în ghiulelele tunurilor – şi scrisori de fereală din locul unde vor ataca turcii), uită că şi românii sunt creştini. Astfel, în anul 1760 vor să-i facă pe toţi catolici, după ce prin înşelăciuni ordinare pun laba pe Transilvania.
De dragul unor drepturi materiale şi politice – furate prin teroare de unguri, saşi şi secui, după Răscoala de la Bobâlna (1438), o parte dintre preoţii şi protopopii români se fac catolici de formă, rămânând de fapt ortodocşi, mai ales cei aparţinând de Episcopia Blajului, mai uşor de corupt şi cumpărat decât cei aparţinând Episcopiei Făgăraşului.
Cei care trădează – indiferent pentru ce – se vor numi în veci: trădători. În cazul de faţă, toţi popii şi protopopii pomeniţi mai sus, sunt trădători de neam si lege. Şi aşa vor rămâne pentru veci. Dintre fiii acestora, cei mai capabili sunt trimişi la studiu la Vatican, ca să-i transforme în unelte de propagandă religioasă catolică, să poată suci mintea românilor ardeleni după voia noilor stăpâni, mai ticăloşi decât turcii, al căror jug era de lemn, deşi erau de altă religie, pe când al creştinilor austrieci, era de fier! De aceea, ei şi ungurii grofi, baroni cu funcţii politice sunt „creştini doar cu chielea”, după vorba neiertătorului Eminescu.
Şi aşa se face: scriu cărţi de istorie şi lingvistică, în latină şi română, cu scop politic clar – dar duşmanii urmăreau înghiţirea românilor pe cale religioasă şi istorie falsificată. Şcolile iezuite cultivau ideea priorităţii limbii latine şi a naşterii poporului român din poporul roman, ca să-i rupă pe români de ortodoxie, câştigându-i catolicismul oficial, urmat grav de lutheranism, calvinism şi altele – isme.
Astfel, calvinii lui Bethen traduc Noul Testament calvinesc pentru români. Popii români ard manuscrisul. Saşii intră în cursă alertă, şi-l cheamă pe călugărul învăţat, Filip Moldoveanul, la Sibiu, să tipărească Catehismul luteran pentru români, cu acelaşi gând frumos: să-i atragă pe români de partea lor. Imaginaţi-vă românii ajunşi luterani! Astfel s-a rupt pentru veci Transilvania de Moldova şi Ţara Românească. Toţi vor să ne facem rău cu mâna noastră…
Construirea Bisericii catolice în 1733 din Piaţa Mare şi împlântarea statuii episcopului Nepomuk, au avut acelaşi scop şi sunt urmări ale marii schisme din 1054, pe când turcii n-aveau voie să construiască geamii în cele două ţări româneşti.
Să nu-l uităm pe Miron Costin, care-şi face studiile la iezuiţii polonezi din Liow, unde învaţă pe voia noilor stăpâni că noi, românii “de la Râm ne tragem”…
Aşa se explică toate falsificările istorice, distrugerea hrisoavelor, a cărţilor doveditoare de adevăr istoric, întâi de bulgarul Marcu, episcop de Efes care cade pe capul slabului domnitor Ilieş – fiul lui Alexandru cel Bun – şi asupra mitropolitului Teoctist, după Conciliul de la Florenţa (1438-1439), să distrugă toate actele „pe lătinie”, că tineretul să nu cadă pradă religioasă viclenilor papistaşi.
Sacrificând conştient sau nu adevărul istoric, pe altarul intereselor personale, preoţii ortodocşi care şi-au prostituat conştiinţa de neam pentru a fi bine văzuţi oficial şi bine recompensaţi material – lucruri total în contra principiilor morale creştine – au făcut fără voie, un bine enorm culturii româneşti prin corifeii din aşa zisa Şcoală Ardeleană: au trezit conştiinţa naţională, care a hrănit cu o nouă viaţă visul lui Mihai I, primul întregitor de neam şi de ţară românească, după cotropirea Daciei de către armatele Romei.
Că lucrurile stau aşa, ne-o dovedeşte Istoria lui Petru Maior, la anul 1812, în care la p. 65-78, vol. II – cap. Dissertaţie, scrie despre ticăloşiile grecilor, sârbilor şi bulgarilor săvârşite asupra românilor, ca să-şi lepede limba latină şi s-o înlocuiască cu cea slavonă şi apoi, în sec. XVII-lea să lepede slovele slavoneşti, nepricepute nici de preoţi, şi să le înlocuiască cu cele latineşti, după ce au fost „înşelaţi de străini încât crezură că aduc jertfă lui Dumnezeu, arzând scrierile (acte, documente, cărţi, n. n.) cele cu slove latineşti” (p. 75).
La p. 74, zice Petru Maior: „scriind cu slove lătineşti româneşte, limpede se vede că, limba românească e soră dulce cu cea italienească, şi că limba românească e limba cea veche a poporului preastrăluciţilor romani “ (s.n.).
„larăşi însemnăm aci, că erau două limbi latineşti: una (pe) care o grăia norodul, şi aceasta o învăţa de Ia mumă-sa, alta a celor învăţaţi, şi aceasta o-învăţa în şcoală la dascăli” (s.n.).
Şi ultimul argument imbatabil: „Aceasta iaste adevărat, că nu limba lăinească cea proastă (populară, n.n.) s-au făcut din limba latinească cea corectă (învăţată în şcoală, n.n.) ci aceasta (corectă, n.n.) din aceea (vorbită, n.n.). De aceea, măcar ne-am obişnuit a zice că limba românească e fiica limbei lătineşti, adică a celei corecte (gramatical şi literar după norme scrise, n.n.) totuşi, de vom vrea să grăim oblu, (drept n.n.) limba românească, e mama celei lătineşti (p. 37), deci nu sora săracă a limbilor neolatine: italiana, franceza, portugheza şi spaniola, ci bunica acestora este Limba Română, zicem noi.
*
Cu aceasta ne alăturăm tuturor celor care dau în zilele noastre prioritate istorică limbii române ţărăneşti asupra limbii latine culte, ca orice confuzie, cu voie ori fără voie, pe viitor să dispară şi să-şi afle locul în manualele şcolare şi studenţeşti, în cărţile dedicate limbii şi istoriei românilor – cel mai vechi popor european, cu folclorul cel mai bogat, cu obiceiurile cele mai frumoase, cu o uriaşă cultură milenară moştenită de la pelasgi, traco-geţi şi neuitaţii daci, preluată de greci şi transmisă romanilor şi lumii modeme.
Prof. Vasile Rusu,
Membru al Societăţii Internaţionale DACIA REVIVAL,
cu sediul la New York
Adrian POPESCU
Comunicat de presa
Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Ștefania VESA
