La plecarea Unui Senior din Curțile Transilvane

Pregătisem documentarea să scriu Picătura de carte la ultima sa apariție editorială: Mircea Tomuș. Glonțul de argint sau Adevărata moarte a lui Avram Iancu. Teatru (Ed. Școala Ardeleană, 2022, Cluj Napoca, 354 pg). Și a îngăduit Dumnezeu Plecarea sa. Într-atât încât acum îmi pare nepermisă tergiversarea întâlnirilor noastre, tot mai rare de când s-a retras vederii noastre continuând să scrie, să viseze la ceea ce ar mai fi de scris. E ceva în el din drama tuturor personajelor sale cheie: Gheorghe Șincai, Caragiale, Liviu Rebreanu ori Avram Iancu. Știu cum a vibrat cu fiecare volum din Aripile Demonului (2007, 2009, 2011, 2013) ori cum s-a zbătut în căutarea formei romanului perfect – nu doar scriind la Romanul romanului românesc (vol. I, 1999 și vol. II, 2000) ci și scriind la romanul său ardelean, trilogie ce regret că a fost prea puțin, spre deloc, dinaintea ochilor marilor critici de literatură română. Atent până în ultima clipă să ne mai dăruiască un text fundamental Mircea Tomuș a continuat să scrie cu încăpățânarea unui adolescent: Secretul crailor de Curtea-Veche (2014), Un text ascuns în romanul Ion, de Liviu Rebreanu (2015), O mitologie a unor atrizi moderni în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu (2015), Enigma Otiliei sau amurgul unei lumi fără tați (2016) și Ion Creangă romancier? Un fabulos roman inițiatic ( 2017) – cel din urmă volum un parcurs discutat de noi în sute, mii de povești și povestiri…

Pleacă un Lord al Curții Transilvane a Literaturii. Născut la 9 ianuarie 1934 în Mociu, județul Cluj, feciorul popii- cum spunea-  câștigă o lume incredibil de vastă prin accederea în lumea Filologiei. Fiul Părintelui Axente Tomuș  și al Doamnei învățătoare Ana Tomuș – model repetat de echilibru în personajele Aripilor Demonului– accede în ierarhia scriiturii fără tihnă fiind mai întâi redactor la revista Steaua (1955-1970)și al Editurii Dacia de la Cluj Napoca (1970-1972). Regret că nici una din poveștile sale despre perioada bătăliei antiprolecultiste de la Steaua urmată de explozia lirică (1960-1965) și ceea ce el însuși numea resurecția din anii următori- finalizată prin 1970, nu au fost înregistrate mai acrivic de noi, ceilalți, generații despărțite parcă de veacuri de timp de perioada aceea. Meritul său mare, raportat nu doar la Sibiu, este acela al reînființării Revistei Transilvania pe care o și conduce între anii 1972-1990 și 1999-2002 cu rezultate meritorii încă greu de cuantificat. O Curte de Lorzi transilvani se preumbla prin corzile de mărgean măiastru ale falansterului sibian, făcând Sibiul universal. Nici amintirile acestei perioade nu sunt înscrise pe foi, poate doar dacă celor doi băieți ai săi, dintre care Ionuț ne este mult mai mult decât coleg, le va fi lăsat un testament de memorie, ori un legat de tain spre cunoașterea din interior a unor timpuri și trăiri tulburi. Secretar de Stat în Ministerul Culturii (1993 și 1994- așa cum aveam să-l cunosc în realitate, într-o vizită la IPS Antonie Plămădeală de care-l lega o prietenie echilibrată) știu că a ocupat mai apoi funcții administrative la Muzeul Satului din București ( vice-director cum spuneam să evităm adjunctul din directoratul său…) și Centrul Cultural de la Mogoșoaia (director) unde filmând cu ceva ani în urmă avea să mă sune să povestim din destul despre „cel mai distins loc de muncă” ce-l avusese. Avea să fie director la revistele Cultura Națională și Rostirea Românească (redactor șef) dar dese ori le privea ca un intermezzo necesar ocupației sale ce-i furase de acum tihna: profesoratul. Pentru că în profesoratul său și în intensa sa activitate de catedră- inclusiv îndrumare de doctorat- Mircea Tomuș avea să se impună ca un nobil ferecător de operă educațională. Premiat de Academie (1965) pentru eminenta sa monografie dedicată lui Gheorghe Șincai, avea să-și primească laurii confraților clujeni în 1970 (Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj Napoca, 1970) și ai întregului corp de oameni ai scrisului (Premiul Uniunii Scriitorilor din România). Erau vremurile unei post-apocalipse în literatură și cred că unor oameni- prieteni, asemeni lui, se va decongestiona fața plină de suferință a scriiturii. Din această perioadă i-au durat prietenii echivalente cu Istoria Literaturii. Iar inima sa a refuzat să uite bucuriile cu obstinația unora care nu pot uita ura.

Lord la Curtea Transilvană a Literaturii Mircea Tomuș s-a pregătit îndelung de Plecare. A zis mereu că e împăcat cu sine. A căpătat și o împăcare cu Dumnezeu la care jinduise mereu și mereu. Cred real că își dorea enorm să fie preot, slujitor atent al Altarului. Prin el am cunoscut sacerdoții Limbii Române și am degustat din șăgălnicia – uneori anecdotică- a vieții lor. Nichita Stănescu ori Grigore Vieru s-au întipărit în sufletul meu veșnic prin iconarul de oameni care se desparte de acum de lumea noastră, a umbrelor ce vom urma. Iluminist la vreme de beznă ideologică, ardelean cu har la vreme de dictatură habsburgic- absurdă Domnul Mircea Tomuș a reprezentat- mult timp- artefactul literatului subțire, distins și distinct. Plecare lui aduce aminte că pentru orice Erou există un glonț de argint ce-l mută la Cer. Dumnezeul cuvintelor vii să-l țină în pacea răcoroasei Păci Cerești.