Între oximoronic și calamburesc

Despre lirica poetului sibian Mihai Posada, Mircea Ivănescu a scris că este „poezie adevărată”, și nimic nu cred că ar putea bucura mai mult un poet decât o asemenea caracterizare la superlativ venită din partea unui confrate de talia creatorului lui Mopete. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că despre poetul sibian au mai scris nume mari ale criticii românești actuale, de-ar fi doar să-i menționăm pe Gheorghe Grigurcu sau Al. Cistelecan, fără dar și poate, doi dintre cei mai rafinați critici de poezie pe care i-a avut vreaodată literatura noastră. Iar noi, care am mai scris, și nu o dată, despre poezia lui Mihai Posada, în urmă cu mai bine de două decenii, suntem în perfect unison cu sunetele atât de înalte ale calificativului dat de Mircea Ivănescu poeziei lui Mihai Posada. Dar de la Elegiile lui Semyaza (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1993), cartea de debut în volum al poetului, și până la Jugul de aur sau Garderobele de război (Ed. „Limes”, Cluj-Napoca, 2022), volumul care face obiectul acestei cronici de întâmpinare, mustul poeziei lui Mihai Posada s-a transformat într-un vin vechi, al cărui buchet îmbată încă de la prima sorbitură de metonimii, epitete și calambururi, ale căror sensuri ocultate își așteaptă cititorul-degustător în stare a le aprecia delicioasa hermeneutică dionisiacă.

Ironic și (pseudo)detașat, Mihai Posada pare a se inspira din tot ceea ce ține de domeniul nepoeticului, pe care îl transmută apoi, aidoma unui alchimist din Piața Aurarilor de altădată a Sibiului său atât de drag, într-o piatră filozofală a poeziei pure, absolute, caligrafiate însă cu o peniță pixelată: „cu spatele rezemat/de înaltele ziduri/în porticul de umbră/ne vom așeza//va începe să cearnă/nisip peste noi/un vânticel fără ploi/iscat de binele pe care/puteam să îl facem/și nu l-am făcut/…/întuneric mai gros/ca uleiul o noapte/s-o tai cu cuțitul/tot așteptând veșnicia//să se termine cu bine/în geana de lumină/învierea ne va orbi/privighetori ne vor asurzi/ca un tunet foșnind/de iubire” (lângă poarta grădinrai).

Ironia poetului parcurge alteori traiecte aparțînând unui imaginar aprins de febra viziunii. Poemele, sau mai bine spus „poeseurile” – cum autorul își intitulează textele la modul Joycean (de altminteri, inovațiile lexicale sunt omniprezente aici) –, se încarcă astfel de febrilitatea discursului postmodernist, generând descrieri/contemplări ale unor stări acut interiorizate. Posada trăiește intens virtuțile unui imaginar în care poesis-ul devine poiesis, iar acesta din urmă își făurește o semantică proprie, care sfidează gravitația sensurilor mundane, prin „racordurile celeste” (cf. George Frazer), la marele logos inconștient blagian: „e zborul această permanentă stare pe loc la viteze amețitoare/această pată de sânge/în oceanul de pâine/în jugul de aur cuvântul” (***) sau „jugul de aur/pe care crezi că îl tragi/se face o centură de aripi/rugându-te pentru ei/în biserica-arcă din alba/intri om și ieși pasăre/suflet în zbor să caute creanga/de aur…” (eroii).

Oximoronicul „jug de aur” este, în fapt, un leitmotif – cineva l-ar putea numi chiar tema centrală, dacă poezia ar putea avea, într-adevăr, așa ceva – al întregului volum, pentru că se întâlnește și dincolo de omonima secțiune secundă a cărții, autorul ei optând pentru o atitudine când (pseudo)romantică, când tragi-comică, când (auto)ironică. Multe dintre aceste „poeseuri” iau înfățișarea unor rețete ce aglutinează în aluatul proteic al textului un cinism debordant, fie că e vorba de o trecere în revistă a cotidianului, fie de niște impulsuri anamnetice atinse de tragismul unei obsesii thanatico-milenariste: „singurul gest ecologic/cu adevărat este moartea/urmată de incinerație înhumare/ori hrană la vulturi sau la pești/…/atâta de sigur pe mintea ta/de acum/dacă râzi întreabă-te cum/de nu știi/ce se întâmplă (timp de) o mie de ani/zi de zi/în mintea prostituatelor sacre” (jugul de aur). Decorului de templu sacru antic – nelipsit, așa cum s-a văzut, de hierodule! – alteori îi corespunde, ca un fel de coincidentia oppositorum (prozaismul versurilor capătă culoare prin contrapunctare), o punere în abis trecută prin filtrul unei acerbicii sardonice, și materializate în redacția de știri (digitale) a timpurilor noastre, un alt templu al prostituției, însă ceva mai puțin sacre: „în urma unor studii savant/elaborate serios pe bani publici/experții-cercetătorii-oamenii de știință/au descoperit că populația planetei/suferă un process general de tâmpire//internetul geme de plăcere/distribuind senzația-știre//șocant redactată să deconcerteze/…/lobotomizată opinia publică/nu încetează să se bucure, să se mire” (singur printre jurnaliști). Prăpastia onto-epistemologică marcată de conflictul ce a luat naștere între ordinea naturală, care e eternă și imuabilă, și cea sintetică, a unei tehnologii peremptorii și adesea inutile, e o altă coordonată semnificativă a volumului, întâlnindu-se în toate cele patru diviziuni ale sale, așa cum reiese, spre exemplu, și dintr-un „poeseu” (pseudo)erotic precum îmbrățișați, care cuprinde, în opinia noastră, poate cele mai bune versuri pe care le-a scris Mihai Posada până acum, și care ar putea fi o ars poetica a întregului volum: „de am slăbi-ncleștarea/ce ne ține îmbrățișați/am deveni puzderii/devorați de vulturii de mare/în apele primordiale/resetați/fărâmituri de carne sfâșiată/hrăni-vom goelanzi/analfabeți, eliberați”.

Prin prezentul volum, Mihai Posada demonstrează, încă o dată, că este un creator în adevăratul sens al cuvântului, iar „poeseurile” sale, negreșit, îl vor prinde pe cititor în jugul lor aurit, răsplătindu-l, așa cum zice el într-unul din textele sale, cu „laptele graiului,” care nu poate fi altul decât cuvântul poetului născut, și nu făcut.

Daniel DELEANU