Despre lirica poetului sibian Mihai Posada, Mircea Ivănescu a scris că este „poezie adevărată”, şi nimic nu cred că ar putea bucura mai mult un poet decât o asemenea caracterizare la superlativ venită din partea unui confrate de talia creatorului lui Mopete. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că despre poetul sibian au mai scris nume mari ale criticii româneşti actuale, de-ar fi doar să-i menţionăm pe Gheorghe Grigurcu sau Al. Cistelecan, fără dar şi poate, doi dintre cei mai rafinaţi critici de poezie pe care i-a avut vreodată literatura noastră. Iar noi, care am mai scris, şi nu o dată, despre poezia lui Mihai Posada, în urmă cu mai bine de două decenii, suntem în perfect unison cu sunetele atât de înalte ale calificativului dat de Mircea Ivănescu poeziei lui Mihai Posada. Dar de la Elegiile lui Semyaza (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1993), cartea de debut în volum al poetului, şi până la Jugul de aur sau Garderobele de război (Ed. „Limes”, Cluj-Napoca, 2022), volumul care face obiectul acestei cronici de întâmpinare, mustul poeziei lui Mihai Posada s-a transformat într-un vin vechi, al cărui buchet îmbată încă de la prima sorbitură de metonimii, epitete şi calambururi, ale căror sensuri ocultate îşi aşteaptă cititorul-degustător în stare a le aprecia delicioasa hermeneutică dionisiacă.

Ironic şi (pseudo)detaşat, Mihai Posada pare a se inspira din tot ceea ce ţine de domeniul nepoeticului, pe care îl transmută apoi, aidoma unui alchimist din Piaţa Aurarilor de altădată a Sibiului său atât de drag, într-o piatră filozofală a poeziei pure, absolute, caligrafiate însă cu o peniţă pixelată: „cu spatele rezemat/de înaltele ziduri/în porticul de umbră/ne vom aşeza//va începe să cearnă/nisip peste noi/un vânticel fără ploi/iscat de binele pe care/puteam să îl facem/şi nu l-am făcut/…/întuneric mai gros/ca uleiul o noapte/s-o tai cu cuţitul/tot aşteptând veşnicia//să se termine cu bine/în geana de lumină/învierea ne va orbi/privighetori ne vor asurzi/ca un tunet foşnind/de iubire” (lângă poarta grădinrai).

Ironia poetului parcurge alteori traiecte aparţinând unui imaginar aprins de febra viziunii. Poemele, sau mai bine spus „poeseurile” – cum autorul îşi intitulează textele la modul Joycean (de altminteri, inovaţiile lexicale sunt omniprezente
aici) –, se încarcă astfel de febrilitatea discursului postmodernist, generând descrieri/contemplări ale unor stări acut interiorizate. Posada trăieşte intens virtuţile unui imaginar în care poesis-ul devine poiesis, iar acesta din urmă îşi făureşte o semantică proprie, care sfidează gravitaţia sensurilor mundane, prin „racordurile celeste” (cf. George Frazer), la marele logos inconştient blagian: „e zborul această permanentă stare pe loc la viteze ameţitoare/această pată de sânge/în oceanul de pâine/în jugul de aur cuvântul” (***) sau „jugul de aur/pe care crezi că îl tragi/se face o centură de aripi/rugându-te pentru ei/în biserica-arcă din alba/intri om şi ieşi pasăre/suflet în zbor să caute creanga/de aur…” (eroii).

Oximoronicul „jug de aur” este, în fapt, un leitmotif – cineva l-ar putea numi chiar tema centrală, dacă poezia ar putea avea, într-adevăr, aşa ceva – al întregului volum, pentru că se întâlneşte şi dincolo de omonima secţiune secundă a cărţii, autorul ei optând pentru o atitudine când (pseudo)romantică, când tragi-comică, când (auto)ironică. Multe dintre aceste „poeseuri” iau înfăţişarea unor reţete ce aglutinează în aluatul proteic al textului un cinism debordant, fie că e vorba de o trecere în revistă a cotidianului, fie de nişte impulsuri anamnetice atinse de tragismul unei obsesii thanatico-milenariste: „singurul gest ecologic/cu adevărat este moartea/urmată de incineraţie înhumare/ori hrană la vulturi sau la peşti/…/atâta de sigur pe mintea ta/de acum/dacă râzi întreabă-te cum/de nu ştii/ce se întâmplă (timp de) o mie de ani/zi de zi/în mintea prostituatelor sacre” (jugul de aur). Decorului de templu sacru antic – nelipsit, aşa cum s-a văzut, de hierodule! – alteori îi corespunde, ca un fel de coincidentia oppositorum (prozaismul versurilor capătă culoare prin contrapunctare), o punere în abis trecută prin filtrul unei acerbicii sardonice, şi materializate în redacţia de ştiri (digitale) a timpurilor noastre, un alt templu al prostituţiei, însă ceva mai puţin sacre: „în urma unor studii savant/elaborate serios pe bani publici/experţii-cercetătorii-oamenii de ştiinţă/au descoperit că populaţia planetei/suferă un process general de tâmpire//internetul geme de plăcere/distribuind senzaţia-ştire//şocant redactată să deconcerteze/…/lobotomizată opinia publică/nu încetează să se bucure, să se mire” (singur printre jurnalişti). Prăpastia onto-epistemologică marcată de conflictul ce a luat naştere între ordinea naturală, care e eternă şi imuabilă, şi cea sintetică, a unei tehnologii peremptorii şi adesea inutile, e o altă coordonată semnificativă a volumului, întâlnindu-se în toate cele patru diviziuni ale sale, aşa cum reiese, spre exemplu, şi dintr-un „poeseu” (pseudo)erotic precum îmbrăţişaţi, care cuprinde, în opinia noastră, poate cele mai bune versuri pe care le-a scris Mihai Posada până acum, şi care ar putea fi o ars poetica a întregului volum: „de am slăbi-ncleştarea/ce ne ţine îmbrăţişaţi/am deveni puzderii/devoraţi de vulturii de mare/în apele primordiale/resetaţi/fărâmituri de carne sfâşiată/hrăni-vom goelanzi/analfabeţi, eliberaţi”.

Prin prezentul volum, Mihai Posada demonstrează, încă o dată, că este un creator în adevăratul sens al cuvântului, iar „poeseurile” sale, negreşit, îl vor prinde pe cititor în jugul lor aurit, răsplătindu-l, aşa cum zice el într-unul din textele sale, cu „laptele graiului,” care nu poate fi altul decât cuvântul poetului născut, şi nu făcut.

Daniel Deleanu