Intrarea în Răstignire a Domnului Iisus Hristos

Oricât ar părea de neînțeles, de fapt acest lucru îl prăznuim de Florii. Numele sărbătorii, preluat din religia romană e drept, dar înflorit cu motive creștine, ne duce îndată cu gândul la prăznuirea celor pe care-i mai putem aminti numai prin flori. Și prin înfloriri de fapte care i-ar bucura. Textul Scripturii însă ne poartă din Betania, unde Domnul învie pe Lazăr, prin străzile înguste ale Ierusalimului. Pe spinarea unui asin tânăr de zile vine Fiul Celui vechi de zile. Pe spatele măgărușului rob- vine Stăpânul, Curajosul nostru Dumnezeu. o intrare ce pare triumfală. Puștii Ierusalimului simt că Acesta ce vine nu e ca nici unul altul. Deplin încredințați că e un Rege se simt cavalerii lui, scutierii Lui. Cred că au reușit să-i smulgă un zâmbet de drag Domnului. Văzându-le râvna Domnul intră în jocul lor. Se lasă urat- cum am spune azi- și se descoperă ca un bun prieten. Îi vedem pe copii împlinind ce ar fi trebuit să facă oamenii mari. E semn că altei generații i se va da să primească în slavă venirea Lui. Aceasta, adulții Scripturii, ratează lăsându-se pradă manipulării. Bună lecție generației noastre. Care crede mai curând în comploturi imaginare, unele de-a dreptul de neimaginat, negând realitatea, adevărul. Hristos știe când urcă la Templu că e ultima Lui înfățișare în fața slavei Tatălui așa, în facerea de mâini omenești ce-i slăvește puterea. Știe că acolo nu va mai fi Casa Tatălui Său și că din șekina Sfintei Sfintelor va curge Duhul cel Sfânt peste o omenire întreagă, ajunsă Biserică. Un cosmos nou se încheagă sub ochii noștri. Cosmosul care stă sub tensiunea Învierii, în așteptarea ei.

Înviase pe Lazăr. Se pare că tot în zi de sabath, când, conform Legii ar fi trebuit să se odihnească. Dar Dumnezeu nu se odihnește niciodată dinaintea morții. Nu râvnește la odihna noastră omenească de vreme ce lângă sufletele noastre sunt drame de neînchipuit. Nu. Nu închide ochii dinaintea măcelurilor ori a minciunii, nu se lasă strecurat în ideologizări și fericiri hapsâne, care ucid fericirea oamenilor. Ne dovedește că îi pasă și că nu rămâne din prietenia Sa cu Lazăr doar lăcrimarea la aflarea veștii morții sale ci și forța deschiderii locuinței morții pentru ca prietenul-om să vină înapoi. În lumea neprietenă. Hristos în Betania descoperă firii noastre omenești cât de perisabili suntem după trup și cât de neperisabili după suflet suntem.  O spune des în timpul propovăduirii Sale. Nimic nu poate fi dat la schimb cu sufletul nostru. Nimic nu egalează transparența nemuririi sale. De aceea devine importantă Intrarea Sa aceasta în Ierusalim. Pentru că pe umăr îi crește Crucea.

Unii cred că pot schimba lumea din mâlul fricii strâns pe fundul bunkerelor. Alții ne îndeamnă să fim pozitivi i când nori negrii te fac să confunzi pământul cu iadul. Hristos refuză să fie simplu spectator în drama resaturării umane. Refuză să privească de la depărtare zbaterea noastră. Întrupat constrânge răul la moarte și apoi îl învinge, omorând moartea. Smulgându-i răului cea mai de preț metodă de încorsetare în frică. Știe că este singura posibilitate. De aceea, intrând în Ierusalim, îngăduie firii umane copilărești să se zbenguie ca într-un spectacol de gală. Unii ar spune că e maximum de apropiere de slava Sa pământească și este cel mai intim moment al său cu omenirea entuziastă. Deloc. Lupta ce va urma, Pătimirile, Răstignirea și moartea îl fac „intimul” firii umane. Atât de concret legat cu firea aceasta încât, ne tâlcuiește Părintele Dumitru Stăniloae, dacă ar mai fi fost o picătură de omenitate s-ar fi pierdut cu totul prezența dumnezeirii din El. desigur zicând aceasta Părintele exprima o imposibilitate care mai umblă însă prin mințile rătăciților de la credință.

Strigătul bucurie Floriilor rămâne „osana”. Ba mai mult, copiii par că intuiesc un adevăr mare, incredibil de mare: Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Un strigăt de recunoaștere a regalității și mesianității lui Hristos. Semn că sunt mai intuitivi și mai curajoși decât părinții lor. Cu mult peste statura a ceea ce aceștia îi învățaseră. De aici grozăvia zilei. Din această recunoaștere a dumnezeirii Sale de către „scutierii” Săi ce nu fuseseră învățați să spună asta, cu atât mai puțin obligați să o facă. Pare curios dar nu este. Reacția lor ne descoperă un adevăr: copiii pot învăța despre Hristos că este Dumnezeu împotriva părinților ce-l batjocoresc pe Acesta! Începutul Răstignirii are și acest prag cuprins în fibra liturgică, exprimată atât de minunat în strălucitoarele texte ale Săptămânii Patimilor. Vom fi martori o săptămână la tot ce poate fi mai rău în umanitatea noastră. o răutate, vai, repetabilă sub ochii noștri. Pe crucea Libertății Iisus Hristos asumă libertatea acum ca și atunci. Cu prețul vieții Sale.

Ecou de nemernici. Răstignește-L, răstignește-l. într-o cântare duioasă Domnul întreabă: Poporul Meu, poporul meu pentru ce mă prigonești. Au oare nu bolnavii tăi i-am ridicat și nu orbilor tăi le-am redat vederea. Nu foamei tale ți-am răspuns cu pâine și nu copiilor tăi le-am redat viața? Unde e vina lui Hristos? Pentru a-L chinui e nevoie de manipulare și minciună, de ordinară punere în scenă a unui proces în care se petrec cele mai mari încălcări ale legii. Ca în cazul martirilor și foștilor deținuți politici. Unde nu se află o vină sunt condamnați pentru delict de gândire. Căci ei gândesc nemurirea numai legată de Hristos. Iar Hristos o vede împlinită numai prin jertfă. Căci nu-i răscumpărare fără Cruce și nu, nu există Cruce fără Hristos.

Duminică seara. Ierusalimul adoarme și se trezesc fiarele!