Înainte-zicere

A proliferat, în ultimul timp, mai ales în spațiul virtual, pe diferite situri (unele chiar instituționale!), un fenomen foarte periculos pentru cultura română, în special pentru istoria literară – este vorba de înmulțirea „portretelor” atribuite lui Eminescu, unele din acestea regăsindu-se (într-o întrecere de amatorism iconografic jalnic) și în publicații tipărite, din țară și străinătate…

Realizând că suntem în fața unui fenomen amatoristic, manipulator și de o suspectă perseverență, față de care criticii și istoricii literari, în general toți cei care dovedesc, în mod credibil, abilități profesionale, am gândit că este necesară editarea unui album portretistic eminescian, în care să strângem, deopotrivă, portretele autentice, indiscutabile și „falsurile”, cu explicațiile de rigoare, încercând astfel o acțiune de „salubrizare” în iconografia eminesciană. Așa cum sunt cunoscute, încă din timpul vieții poetului, cele patru portrete din 1869, 1878, 1884 și 1887, mai există câteva în care apare figura poetului (fie într-o fotografie școlară din 1863 cu profesorul Aron Pumnul în mijlocul elevilor, fie în grupul junimist, cu Maiorescu în frunte, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ion Heliade Rădulescu, în Piața Universității din București, duminică, 22 noiembrie 1881)…

Pe lângă acestea, circulă, cu minime luări de atitudine, pe rețelele de socializare și în unele publicații, tot felul de „portrete” ale lui Eminescu, de la cel pretins chiar de G. Călinescu a fi al poetului la 16 ani (vehiculat de monografia „Viața lui Mihai Eminescu”, ed. I, 1932), la altul, tot fals, din 1871, ori, la fel de amatoristic, cel de prin 1888, o poză de grup, în care, vezi Doamne, un personaj îndesat în costum alb cu pălărie ar fi Poetul, având alături pe Veronica Micle, privind cum se duelează cu bețe, pe malul Dâmboviței, nimeni alții decât I. L. Caragiale cu actorul Ștefan Iulian! În același sens al manipulării și amatorismului, au proliferat teoriile/ scenariile „asasinării” Poetului devenit gazetar incomod, deci un „deținut politic” ce trebuia eliminat fizic nu numai din viața publică, perseverându-se, într-o insidioasă argumentație de tip puzzle, „pe drumul transformării bolii lui Eminescu dintr-o problemă medicală într-una politică”, de la Octavian Vuia, până la D. Vatamaniuc ș. a. (Nicolae Manolescu, „România literară” nr. 34/2000).

În același sens al „siluirii” unui Eminescu în zilele noastre, sunt de reținut acele mistificări privind datarea unor poezii, precum „Stelele-n cer” (găsită, vezi Doamne, în buzunarul halatului, la moartea poetului, poezia fiind scrisă cu aproape zece ani în urmă ș.a. – vezi mai recent, în „România literară”, nr. 29/2022, articolul de atitudine al lui Nicolae Manolescu, și  recenta ediție definitivă, unica de acest fel, în două volume, MIHAI EMINESCU. Poezii, I, Cronologie și simbioze poetice, 1866-1876, 1582 p. și Poezii, II, Cronologie și simbioze poetice, 1877-1883, 1752 p. (Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2019). Negăsindu-se în opera unor cercetători contemporani, precum Perpessicius, D. Murărașu, D. Vatamaniuc, Petru Creția și, recent, Valentin Coșereanu, astfel de „interpretări” privind sfârșitul lui Eminescu sunt atât de răspândite încât au devenit aproape „cultură”…de masă („internetul e doldora de erori pe care, din nefericire, le-am regăsit reproduse, identic ori aproximativ, în manuale și lucrări ce se vor a fi destinate unui public elevat…”, observa recent și dr. Richard Constantinescu, într-un serial despre medicii care l-au consultat și tratat pe Poet, în „Viața medicală”, vineri, 18 februarie 2022).

Iată de ce albumul de față își justifică apariția, făcându-se ecoul unor luări de atitudine, nu suficient de cunoscute la nivel mai general, menite a face oarecum  „ordine” în iconografia eminesciană.

Zenovie CÂRLUGEA