In memoriam, poetul Hristea (Nichita) Stănescu

„56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!”, încerca să anticipeze durata vieţii sale într-unul dintre versuri. Numai că din păcate, atât pentru el cât şi pentru cultura română, nici măcar atâta nu a trăit, trecând la cele veşnic trecătoare nu numai cu şase ani mai devreme, dar şi în deplină putere de creaţie. Şi totuşi avea să rămână în istoria literaturii române ca un poet unic în felul lui. Atât prin gândirea filozofică cât şi prin surprinzătoarea sa artă de a îmbina şi mânui cuvintele vorbite şi scrise. Aşadar, se împlinesc 90 de ani de la nașterea celui care a spus:
„A vorbi despre limba în care gândeşti, este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se cheamă, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.” „Cine eşti tu, cel care eşti,/şi unde eşti, când nimic nu este?”;.”; ”Eminescu: Atâta să nu uiţi,/că el a fost un om viu,/viu,/pipăibil cu mâna (…) Atâta să nu uiţi./Numai atât/că El a trăit,/înaintea noastră…/Numai atât.”
   Și câteva mărturisiri mai personale. După un an de la debutul meu profesional ca dascăl suplinitor și instructor de pioneri la cele două Şcoli Generale ale comunei Nocrich (cea română și cea germană) în vacanţa mare a anului 1953 m-am trezit că am ajuns în Ploieşti și că sunt „elev-învăţăcel” în ale pedagogiei copilului şcolar. Eu însumi părând la chip şi la minte un copil ceva mai măricel, având doar vârsta de 18 ani împliniţi. Erau tocmai zilele Festivalului Mondial al Tineretului şi aveam în grijă, la Snagov, 50 de elevi-pionieri din două ţări socialiste: Republica Populară Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană. Ţin minte că într-una din acele zile     i-am adus pe copii cu autocarul la Ploieşti pentru a vizita, între altele, vestitul „Muzeu al Ceasurilor şi Orologiilor lumii”. Se nimerise să ascultăm explicaţiile ghidului împreună cu un grup de tineri localnici. Între ei şi un băiat tare frumuşel la obraji şi liniştit în gesturi. Aproape timid. Cu părul lung, răsfirat peste umeri, cu faţa-i zâmbitoare, luminată de doi ochi mari căprui spre albăstrui. La sfârşitul periplului muzeal mi-a cerut voie dacă îl las să facă schimb de adrese cu un unul dintre pionerii străini. Ţin minte că acel băieţel era din Leipzig. Conversau împreună într-o engleză combinată când cu o fărâmă de germană când cu puţină rusă. Aşa aveam să aflu că ploieșteanul se numea Nichita Stănescu. Spre rușinea mea de acum, recunosc că mulţi ani după aceea nu am mai auzit nimic nici de el şi nici de Nicolae Labiş, colegul său, de mai târziu, la aşa zisa „Şcoală de poeţi” din Bucureşti. În schimb aveau să ştie de numele său şi de reuşitele sale creaţii poetice cei mai valoroşi şi exigenţi critici literari şi scriitori consacraţi din acele îndepărtate timpuri, între care: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Călinescu, Zaharia Stancu, Dumitru Perpessicius, Constantin Noica şi Ovidiu Crohmălniceanu. Numai ignorantul de mine nu aflasem mai nimic despre el şi opera sa! Când am dat să mă dezmeticesc din puţinătatea minţii mele eram fie prea înaintat în vârstă, fie prea bătrân! Dovadă că în viaţă omul mereu învaţă şi moare tot neînvăţat!