Cred că nu mulţi mai citesc scrierile clasicilor, preferându-i pe contemporanii care scriu pe gustul şi înţelegerea lor, gen Cărtărescu veşnic şi nemuritor premiat. V-o spun cinstit că nu-i pe aceeaşi lungime de undă cu mine, eu citind, spre exemplu, scrierile lui Jules Renard, autor pe care chiar francezii îl ignoră, deşi este sclipitor în panseurile lui, adunate în Jurnalul publicat în 1925. A fost un scriitor relativ "liniştit" în viaţă, fără excese ca alţii, fără suişuri şi coborâşuri spectaculoase. A scris relativ mult în puţinii lui ani, murind relativ tânăr (1864-1910). S-a bucurat de succes în plan literar şi jurnalistic, precum şi în plan social: membru al Academiei Goncourt, decorat cu Legiunea de Onoare, consilier al comunei Chaumont, primar al comunei Chitry-les-Mines (1904 – 1910)…A fost un politician de stânga. Căsătoria cu Marie Morneau, o tânără de 17 ani bine situată material, i-a permis să ducă o existenţă fără privaţiuni. În 1887 a început să ţină un jurnal, încheiat în 6 aprilie 1910, cu câteva zile înainte de-a muri, în 12 mai, în urma unei arteroscleroze. Din acest jurnal vă redau câteva cugetări: "Această femeie îşi arată sânii şi-şi închipuie că îşi oferă inima; În biserica mea, nu-i nici o boltă între mine şi cer (nici în a mea – n.n.). Numai erorile dau preţ adevărului; Ignoranţa ţăranului se compune din ceea ce nu ştie şi din ceea ce crede că ştie/(nu numai a ţăranului – n.n.); Staţi departe de mine ca să vă pot respecta; Ca să mănânci mult trebuie să ai stomacul antrenat al bogaţilor; Există înmormântări clasa întâi ca şi cum te-ai duce la cimitir cu trenul/Nici înmormântările nu mai au fastul de odinioară: cu dric, cai mascaţi, prapori, popi şi enoriaşi mergând pe jos, cerniţi şi trişti. Acum, ura! În autobuze şi microbuze, fuga la mormânt, toţi pregătiţi cu traiste pentru colaci şi colivă, poate un meniu la restaurant şi…gata. Dă, Doamne să nu moară…mortul în timpul vreunui post, ca să puten mânca bine şi bea pe săturate, nu varză, fasole, orez, cartofi, spanac şi urzici!)" * Tot 46 de ani a trăit şi Charles-Perre Baudelaire (1821-1867), tot francez, tot devenit celebru, dar de altă plămadă: zurbagiu, anticrist (deşi catolic în acte – n.n.), dandy, depresiv, bine chivernisit din moştenirea tatălui, fără grija zilei de mâine, consumator de afrodisiace, politician de operetă în timpul revoluţiei din 1848, afemeiat, mort, se pare, de sifilis. A avut toate defectele omeneşti posibile, dar şi o calitate rară: a fost poet cum puţini a avut Franţa şi lumea în general, cu o mare influenţă în epocă şi după. Până în 1949 volumul "Florile răului" a fost interzis a fi tipărit şi vândut în Franţa, fapt ce i-a crescut notorietatea. Ca şi la Renard, orice vers de-al lui poate constitui o sentinţă: "Studiul frumosului e un duel în care artistul ţipă de spaimă înainte de a fi învins; În această lume strâmtă, dar plină de scârbă, un singur obiect cunoscut îmi surâde: fiola de laudanum, o veche şi 
îngrozitoare prietenă, ca toate prietenele, darnică, vai, în mângâieri şi trădări; Ce-mi pasă care poate fi realitatea din afara mea, dacă ea m-a ajutat să rămân, să trăiesc, să simt că exist şi că sunt ceea ce sunt? "Pe mulţi poeţi îi înţeleg, dar sunt câţiva care, pentru mine, sunt prea absconşi. Probabil fiindcă încă n-am băut absint şi afrodisiace, berea îndreptându-te mai degrabă, spre somn şi vise plăcute