I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger mai înainte de a Se zămisli în pântece (Luca 2. 21)

Suntem încă în freamăt de sărbătoare. Pentru cine știe tipicul liturgic al Bisericii – modul în care se întretaie timpul Bisericii, liturgic, cu acel al cotidianului, timpul civil- înțelege cât de important este să stai de partea lui Hristos în cronometrarea vieții. Noaptea de Revelion, cum ne place să o numim, este o astfel de icoană a alegerii. Între pocnitori și rugători. Între a bea și a te ruga. Fără ca vreo judecată să cadă peste cei care preferă pocnitorile și băutura. Ci știind că lumea are și o parte duhovnicească, așezată în liniștea rugăciunii. Care pare că sprijină pe ceilalți să-și vadă de viață până când și viața lor devine una de rugăciune. Eu, personal, așa o văd. De altfel cuvântul Scripturi, prin glasul profetului, ne îndeamnă: „Nu vă mai gândiți la ce a fost înainte și nu vă uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se împlinească!” (Isaia 43. 18-19). Dar aceasta o spune Domnul, nu noi, căci nu nouă ne e dat să ne înnoim viețile ci doar să împreună-lucrăm cu El la înnoirea vieților noastre, ceea ce , să recunoaștem, nu este deloc puțin. Gândiți-vă cât de mândrii suntem să completăm în CV-ul nostru că am colaborat cu un om sau altul, nume în branșa în care ne câștigăm pâinea, cât de mândrii suntem să ne bage în seamă cutare sau cutare. Uneori trecem numele lor în tabelul cu aceia care ne pot recomanda pentru o funcție, un post sau un locșor mai bun sub soarele vieții cotidiene. Pe El însă, pe Domnul îl lăsăm uitat și dese ori nici nu pare că știm că e cu noi. Ba chiar insistăm că numai noi, pe propriile noastre forțe, suntem ajunși unde suntem ajunși.

Începe anul. Din prima zi praznicele se înnoadă duhovnicește în jurul unei sărbători pe care aproape că nu o simțim exprimată. Tăierea împrejur a Mântuitorului. Semnul în carne omenească dintre Dumnezeu și om prin care celui din urmă i se dă măsura identității în Dumnezeul lui Israel, măsura apartenenței la neamul lui Dumnezeu. Uneori plătind scump, foarte scump aceasta. O identitate prin care Dumnezeu își asumă oamenii, un legământ în carne, pe care Domnul Hristos îl împlinește în propria Sa viețuire. Tainic mod a lui Dumnezeu de a ne spune că este de partea noastră. O rană în trup care vindecă rana de Dumnezeu a unui popor mereu pe cale, mereu în așteptare, mereu gata să înfrunte și să lupte pentru Legea sa. Pe oricine, Inclusiv, vai, pe Dumnezeu Întrupat, Mesia cel așteptat. Prin Tăierea împrejur Evanghelia vindecă două nebunii ale lumii: antisemitismul și ideea unei sexualități dubitabile în cazul Persoanei lui Iisus Hristos. Dar cine mai este atent la lecțiile sociale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Cine mai este atent la modul în care Hristos ne respectă propriile deveniri pentru a ne oferi veșnicia prin Înviere?

Pe când păstorii se întorc de la întâlnirea cu Nașterea lui Hristos, după ce au vestit cele descoperite lor de îngeri (Luca 2. 8-18) umplând inima Mariei de credință- confirmându-i astfel din sursă îngerească vestirea ce ea însăși primise (Luca 2. 19)- slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră precum li se spusese, Pruncul este adus spre împlinirea ritualului prin care partea bărbătească se adăuga neamului lui Israel. Și să primească Numele. Pentru că pe atunci, cum a fost până de curând și va fi mereu așa pentru oamenii conștienți de natura sacră a persoanei, Numele definea persoana, îi dădea identitate și unicitate. Recunosc că versetul acesta m-a dus cu gândul la aceia care ne vorbesc de toate drepturile posibile mai puțin de dreptul la viață al copilului, cel care, vădit, poartă viață încă din clipa conceperii. Poartă viață și viața sa este numită cu numele lui. Pentru a-i defini personalitatea și pentru a o așeza în geneza propriului său neam. Imaginea aceasta mă emoționează cu fiecare Botez pe care-l săvârșesc, trăindu-l cu părinții, bunicii și pruncul, cu întreaga comunitate atunci când este posibil aceasta. Boțul de humă poartă nume, este afierosit unui sfânt sau unei sfinte, aduce cu sine o nădejde, împlinește o dragoste. Ba chiar când nu împlinește acestea el primește în Hristos o Naștere de Sus, o naștere care-l așează în logica vieții veșnice. Și aceasta pentru că El, Iisus, asumă în viața Sa moartea pentru noi și păcatele noastre.

M-am întrebat mereu dacă în fervoarea sărbătorilor mai înțelegem ceva din Întruparea lui Hristos, din marea Taină a Învierii care o aduce cu sine Crăciunul. Dacă mai avem conștiința a ceea ce El, Dumnezeul nostru întrupat, a făptuit pentru noi. Dacă dincolo de împodobiri și pavoazări mai distingem drama în care omenirea se afla, forțând parcă mâna lui Dumnezeu la a face ceva pentru ca omul să nu se anuleze din facerea mâinilor lui Dumnezeu. Și asta am resimțit-o ca nevoie mai ales în zilele acestea când totul este interpretat și interpretabil, când răsar specialiști pe toate tăpșanele culturii nutrite cu azotații disperării și mulțumirii de sine. O creștere falsă a inteligenței pe seama unor acumulări de știință fetișistă nu pot înlocui știința și nici cartea, ne pot transforma în adepții uneia sau alteia dintre liniile de abordare dar nu în împlinitorii voii lui Dumnezeu. suntem și acum într-o lume care a uitat de factorul Hristos, de uimitorul nostru Dumnezeu Întrupat. Anulăm conștiința purtării de grijă a lui Dumnezeu în lumea în care viețuim asemeni unor păgâni de odinioară care credeau în arsenale de zeități și-și construiau propria idolatrie dacă nu cumva, pe seama superiorității de rasă, își erau loruși zei. Ce ne învață ziua Tăierii împrejur și punerii Numelui Domnului Hristos? Că avem un Dumnezeu smerit. Care asumă omenitatea noastră- afară de păcat- tocmai pentru că numai ce asumă poate mântui. Nu se aseamănă cu nimic această realitate a Prezenței Sale. Și nimeni, niciodată, niciunde nu poate face mai mult decât El. Ezoterismele și sincretismele ieftine vândute la bazarul religiilor împachetate în baliverne ucigătoare de Duh Sfânt în favoarea energiilor create ne dovedesc, de mii de ori, de ce este important să știm ce Dumnezeu avem. Un Dumnezeu-Om care dăruiește omului și Nume și apartenență- prin tăierea împrejur a inimii și Sfântul Botez- în afara cărora nu este mântuire. Pot fi fericiri ieftine, zâmbete largi, false împliniri dar nu Fericirea. Căci aceea ține de smerenie, de sărăcire a duhului nostru pentru a se copleși cu Duhul lui Dumnezeu. Se deschide un An Nou. O nouă perspectivă asupra vieților noastre se reactivează. Nu evitați să credeți în Hristos Iisus! Domnul și Dumnezeul nostru.