Graba vorbirii de sine (sinceritate aplatizată)

Nu ni s-a permis, prin capodopera votului "subtil" al Austriei, intrarea în Schengen. Subiectul l-am aplicat în această rubrică şi m-am exprimat şi, departe de orice influenţă naţionalistă, am încercat să conving de ce ne aflăm într-un subiect prea evident şi indecent tabutizat. Mai vorbim, dincolo de jumătatea anului viitor, dacă nu va reintra în discuţie Olanda sau, de ce nu, Malta? Până atunci, avem timp să rămânem la frontiera unde se cere "dovada" limbii române, dacă nu eşti vorbitor şi de altă naţionalitate lingvistică…
                                                       ***
Într-un interviu recent citit, dar parcă rescris după o tehnică mai veche, am constatat că poetul şi dramaturgul Matei Vişniec nu şi-a "dramatizat" ultimul volum de proză, vorbind din interiorul altor coperţi obsesive-parcă aplatizate în vorbele sale de poet real, şi nu dramatizat. Şi repetă, din paragraf înspre obsedanta grabă a spunerii, că totul se petrece într-o inteligenţă artificială, şi colectivă. De aici, de fapt de acolo, am constatat cum dramaturgul şi-a accesat trecutul la prezentul interpretabil. Totul îi convine lui Matei Vişniec, ca o dilemă ce se destramă într-un interviu mai degrabă "ecologic-moral" decât incitant, pe porţiuni de moralistică monologată, dar fără argumentaţia vorbirii sincere-atât cât se poate spune. 
Interviul cu Matei Vişniec s-a transformat în monologul meu despre sinceritate, atâta cât îşi poate asuma un vorbitor să citeze din utopia tăbăcită a cuvintelor. Se spune acolo, în carte, ceea ce ne spune autorul, prin omisiunea din interviu: urmaşii lui Moromete nu mai au răbdare, pentru că nu mai sunt, şi nici pământul nu le mai trebuieşte, pentru că nu mai este. Aşa citesc eu, printre rânduri. Aşa se exprimă, sărind peste hipnotiziile dintre rândurile expresiei despre "idioţii utili" în dictaturi şi compromişii din democraţiile utilitare, şi transformate în superstiţii. Aşa spune Vişniec, asta citesc prin "traducerea" limbii române, pe care o susţine, declarativ şi scriptic.
Când vrei să spui, la un moment şi să taci, când nu este necesar să laşi impresia că gândeşti, se poate configura un dialog. Chiar şi atunci când tragediile se interpretează pe scena rotativă a falsei identităţi, în slujba vorbelor talentate să fie citite în toate limbile pământene, avem nevoie de paşaport, în dialogul dintre o carte şi autorul ei. 
Respect vocaţia riscantă a vieţii dramatizate din ideile oricui care îşi asumă vorbirea, câteodată violentă, dar nu accept dublul-limbaj, în umbra vreunei frontiere falsificate, chiar dacă este "prezentată" sub formă de denunţare a raporturilor dintre întrebările nespuse şi graba de a le "răspunde"
                                                  ***
Cartea lui Matei Vişniec este altceva decât ce vorbeşte într-un interviu monologat, înafara timpului pe care încearcă să şi-l asume. Dinspre lectura mea, mai are timp să intre în literatura de acasă, după ce vom avea acces în bibliotecile Schengen…