DACĂ NU ERAM ROMÂN, FUGEAM ÎN ROMÂNIA!
CHIAR ŞI ATUNCI CÂND SUNT ÎN ŢARA MEA,
TOT MEREU ÎMI ESTE DOR DE ROMÂNIA MEA!

…motivate atât de miraculoasa întâmplare că buna mea mamă, Victoria m-a adus pe lume într-o zi de 24 februarie a anului 1935, cât şi de faptul că, de timpuriu, aveam să aflu că bunicii şi părinţii mei plugari erau nu numai omenoşi şi drăgăstoşi din fire, dar şi mult mai veseli şi ospitalieri decât suntem noi acum. Iată de ce și pentru ce, în preajma unei astfel de zile aniversare, îmi readuc aminte de o anume „cameră de din’nainte”, în care harnicul ţăran român îşi culcă odihnitor musafirii dragi, ajunși obosiți în pragul casei sale odată cu înserarea. O cămăruţă tare drăguţă, asemănătoare cu a noastră casă, cocoțată pe dealul hotarului Agnitei sibiene. Ea avea două paturi joase, învelite în călduroase ţoalele din ale căror ţesături răzbăteau atât mireasma lânii de oaie toarsă cu fusul din caierul furcii străbunicii, dar și pământiul miros al firelor de in și cânepă. Strijacurile (saltelele) erau îndesate cu otava verzuie a tomnaticelor ierburi înflorate, iar perinile moi, pline cu pene de gâscă. Lepedeiele (cearşafurile) apretate și albe ca spuma laptelui. Pe largul pervaz al geamului mare dinspre grădină stăteau două coșulețe, din răchită împletită, pline vârf cu merele şi perele puse la odihnă și păstrare peste iarnă. Buchețele, buchețele, din fire de busuioc şi sânziene, legate cu şnururi tricolore, prinse sub grinzile de lemn ale tavanului, care erau mult mai bătrâne decât vârsta stăpânilor acelei mândre case, iar de sub sfintele icoane ne zâmbeau, din bătrâne fotografii, chipurile din tinereţe ale gazdelor noastre ospitaliere. Toate acestea la un loc ne aduceau aminte, atât mie cât şi distinsului meu coleg în ale gazetăriei radiofonice, regretatul Paul Grigoriu, de trecute vremuri şi de viaţa de demult a ţăranului român. Şi era firesc să fie aşa atâta vreme cât ele dovedeau, cum nu se putea mai adevărat, credinţa, liniştea sufletească, visarea, bunăstarea şi rânduiala familiei Veţenilor din Şerbenii fundăturilor văilor mureşene ale Gurghiului și Beicii. Cei care alcătuiau numeroasa familie a vrednicului şi şugubăţului ”Badea Trăienuţ”, Dumnezeu să-l odihnească în pace, şi a povestaşei şi „culturalnicei” sale soţii, Maria, regretata ţărancă-academician a Muzeului ASTRA din ”Dumbrava Sibiului”, prestigioasă instituție, la a cărei ctitorie a trudit cu sârg și regretatul meu prieten Ioan Corneliu Bucur.
De toate aceste aparente „nimicuri” ale vieţii omului de la ţară mi-a fost şi îmi va fi tare dor, atâta vreme cât voi mai trăi pe acest pământ. Plăcuta lor readucere aminte însoţindu-mă chiar şi atunci când îl cinstim pe chipeşul fecior al Babei Dochia, pe frumosul şi drăgăstosul Dragobete. Pentru că, vineri, 24 februarie, a fost nu numai „Ziua îndrăgostiţilor la români”, dar şi data ivirii mele în lume. Iar dacă vârsta mea de acum ar fi adunată într-un simbolic buchet de ghiocei, culegătorului i-ar trebui migăloasa și plăcuta strădanie a număra 88 fire din această nefiresc de albă, de frumoasă şi de gingaşă floare a câmpurilor şi grădinilor românilor. Şi credeţi-mă că nu mi-ar trebui un dar mai frumos de ziua mea, decât ca acei mulți ghiocei, pe care să-i rog să trimită la plimbare friguroasa şi vânturoasa iarnă, făcând loc Primăverii, cu ale sale creştineşti sărbători ale Intrării Domnului în Ierusalim-Floriile, ale Învierii Domnului. Numai că până atunci ne mai aşteaptă încă multe alte sărbători laice şi religioase: cele ale Mărţişorului, Zilelor Babelor, Zilei Internaţionale a Femeii, Echinocţiului Astronomic al Primăverii, Bunei-Vestiri şi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Ioan Vulcan Agniţeanul