FOTO/VIDEO: La Bâlea Lac natura s-a învrednicit, iar omul s-a nevolnicit. Talcioc, la 2000 de metri altitudine

A trecut aproape o lună de când colegii mei scriau despre bâlciul de la Bâlea Lac, despre cum pângărește kitsch-ul un loc binecuvântat de natură. Cum toată floarea televiziunilor prognoza apocalipse meteorologice, începând de duminică, sâmbătă am luat între roți Transfăgărășanul, spre Bâlea Lac, iar de acolo spre Curtea de Argeș. Aveam proaspătă „materia” privind construcția șoselei alpine, așa că am privit-o cu alți ochi, imaginându-mi oamenii și utilajele care în urmă cu mai bine de cinci decenii trudeau la conturarea drumului ce șerpuiește pe munte. Sincer să fiu, n-aveam prea multe așteptări în privința schimbării în bine a situației de la Bâlea Lac, dar mi-am spus că și minunile se arată uneori. 

Aveam să constat că minunile or fi avut altă treabă, odată ce am ajuns pe platoul înțesat de oameni, mașini, motociclete, autocare și dorința de a înfuleca din orice se află aici. Kitsch-ul, noxele și ghiolbănia erau tot acolo, neatinse, parcă și mai energizate de ziua splendidă de toamnă, ultima dinaintea potopului anunțat la știri.

Stați liniștiți, talciocul montan e tot acolo

Despre frumusețea spectaculoasei șosele alpine n-are rost să vorbim prea mult acum, au făcut-o alții, de atâtea ori, iar ceea ce percep ochii nu are nevoie de alte descrieri. M-am întrebat, încă o dată, cum au reușit unii, acum cinci decenii, să așeze o șosea pe un munte, în doar 30 de luni. M-am mai întrebat, cu oarece amărăciune, cât or fi durat studiul de fezabilitate și proiectul tehnic pentru Transfăgărășan. 

Dar de ce să ne urâțim ziua cu întrebări usturătoare? Uite că ne apropiem de Bâlea Lac. Facem un popas pe marginea șoselei pentru câteva poze, de sus, cu drumul șerpuit ce abia se vede urcând, cu mașini și motoare ce par niște gângănii. În fine, ajungem pe platou, la Bâlea Lac. Am sentimentul că toată industria auto a planetei și-a trimis aici producția. Înțeleg că e sâmbătă, dar mi-e greu să pricep de ce trebuie să mergi cu mașina până în buza cabanei, la a cărei terasă constați că e imposibil să găsești un loc. Orice spațiu, asfaltat sau nu, poate deveni un loc de parcare. Îmi dau seama că nu avem nicio șansă „la liber”, așa că intrăm într-o parcare privată, cu barieră la intrare și ieșire. 

Buuun, problema parcării am rezolvat-o. Să mergem în zona „fierbinte” spre dughenele de la șosea. Mai bine zis, să ne strecurăm printre mașini, pe lângă un autocar oprit în mijlocul drumului, mastodont ce pulverizează peste trecători un nor negru de fum înecăcios. Între șosea și „linia” dughenelor e o distanță mică, „trotuarul” ad-hoc reprezentând un pericol pentru trecători. Dacă nu mergi cu mâinile lipite de corp, s-ar putea ca oglinda vreunei mașini să-ți tragă un cot. De la una din terase tună experiențele de viață ale unui lăutar contemporan, probabil cu mare trecere la mândruțele pe care le invocă, plin de recunoștință, în cântecul ce inundă zona. Ca să nu se simtă singure simțuri precum auzul și văzul, li se dă și nărilor ceva de îndurat: un amestec de mirosuri grele, de ulei rânced încins combinat cu miresmele altor preparate. Miresme care îl dau pe spate pe un turist aterizat în vârf de munte, tocmai din București: ”Mamă, ce miroase, m-a dat pă spate! Miroase belea de mișto!”. Nu m-am gândit că miasma rezultată din amestecul de ulei rânced, noxe și pastramă perpelită pe grătar poate fi „belea de mișto”, dar omul cât trăiește, învață. Mă trag într-o parte, îndărătul unei mașini parcate la marginea drumului, să pot avea o imagine generală a bâlciului montan: oameni ce se strecoară printre mașini, clienți opriți înaintea dughenelor, „bănățene” ce se întrec în decibeli și produse de tot felul, de la șoric, bulz ciobănesc, mici sau pastramă, la șlapi (că tot suntem la munte), brelocuri și alte kitsch-uri ce se potrivesc cu locul, ca nuca în perete. Recunosc, mi s-a făcut foame, dar trec pe lângă o tarabă dinspre care vine un miros greu (ca să nu zic duhoare), așa că bag foamea în prelungiri. 

„Ten leis” pentru nici o oră de parcare

Lacul de la Bâlea este, indiscutabil, nu doar monument al naturii, ci și fundal pentru fotografii ce țâșnesc pe rețelele de socializare. De o parte și de alta a drumului ce te duce spre una dintre cărările neamenajate pe care poți ajunge în buza luciului de apă, găsești mașini din toată țara, parcate în stilul descurcărețului. Lume pestriță, gălăgie, râsete: ai spune că fiecare a pornit în căutarea a ceva, nu se știe a ce. Planurile sunt devoalate în gura mare, în mijlocul drumului: „Cătăă, hai să mergem să cumpărăm niște mici, de acolo de unde ai zis tu. După aia mergem să bem o bere!”. Și ca să nu se plictisească „bănățenele” de la terasele de la șosea, le mai vine în ajutor câte o manea revărsată din boxele mașinii, prin geamul lăsat, întru culturalizarea norodului. În fine, după ce am privit în tăcere, încercând să ignorăm fundalul, lucrătura de maestru a naturii, ne întoarcem în parcare pentru a ne continua drumul. Nu-i chiar ușor de ajuns, pentru că trebuie să înfrunți aglomerația, noxele, mirosurile grele de la terase, gălăgia, turiștii dezorientați, într-un cuvânt, atmosfera de talcioc ridicată la înălțime. La propriu. La ieșirea din parcare trăim sentimentul curat al unui episod occidental: tipul ce ne ridică bariera ne comunică scurt prețul pe care trebuie să îl plătim pentru mai puțin de o oră, într-o engleză pe care, în prima fază, n-am deslușit-o: „Ten leis”. Să mai spui că nu te simți ca-n destinațiile occidentale.  

Coborâm spre Vidraru, iar când ajungem la baraj dăm piept cu bulibășeala argeșeană a locurilor de parcare. Alt slalom printre mașini, alt bâlci, rezemat pe nedrept de măreția naturii. 

După constatările de acum o lună am cerut un punct de vedere mai multor instituții precum CNAIR, IPJ Sibiu, CJ Sibiu, Primăria Cârțișoara în legătură cu ceea ce se întâmplă la Bâlea Lac, cu aspectul și atmosfera de bazar, care nu au nimic în comun cu peisajul unic. Dacă în cazul CNAIR, IPJ și CJ Sibiu răspunsurile au fost transmise în nota dezaprobării situației, primăria Cârțișoara s-a limitat doar la a ne confirma primirea solicitării. Această instituție ar fi cea mai îndreptățită din punct de vedere legal să gestioneze situația din zona Bâlea Lac, să stabilească niște reguli ce ar putea aduce activitatea comercială mai aproape de specificul zonei, dar se pare că atmosfera de acum li se pare firească celor din administrația locală din comuna Cârțișoara. 

Tragem linie și adunăm: zi splendidă de toamnă, peisaj cum nu întâlnești oriunde, ambele izbite în moalele capului de atmosfera sordidă a unui bazar periferic pe care o mână nevăzută (?) l-a smuls din te miri ce mahala și l-a cocoțat în vârf de munte, într-o asortare de tip papion și frac – budigăi și cizme de cauciuc. Natura s-a învrednicit să ne cadorisească, iar omul, întreprinzător feroce, s-a nevolnicit să o îmbolnăvească.