Ca urmare, îi rog pe preoţii de biserici şi pe dascălii de şcoli şi facultăţi, să provăduiască, împreună, împăcarea neamului meu cel românesc! Să se termine interminabila lui sfadă şi ceartă! Aşadar, puneţi capăt duşmăniei, întristării şi înstrăinării dintre părinţi şi fii, dintre bunici şi nepoţi, dintre români şi neromâni, dintre tineri şi bâtrâni, dintre ţărani şi orăşeni, dintre migranţi şi emigranţi, dintre folclorişti şi manelişti! Cred că aţi aflat că în Biblie stă scris că trebuie să ne iubim aproapele, inclusiv pe cel duşmănos cu noi! Or, voi, cei tare gălăgioşi şi teribil de intoleranţi şi arţăgoşi, faceţi tocmai invers acestei sfinte şi creştineşti porunci. Nu iubiţi pe nimeni, nici măcar pe voi, şi duşmăniţi pe toată lumea. Ca urmare, până şi bunii voştri prieteni se vor înstrăina de voi!
                               
„ULTIMUL BAL”, poezie de Adrian PĂUNESCU (1943-2010)
 
   Un poem precum un trist şi înfricoşător testament: „În loc să fim o ţară numai fraţi,/Şi uniţi, în noua epocă barbară,/C-am fost, în viaţa noastră, blestemaţi/S-ajungem chiriaşi, la noi în ţară./Din tot ce facem, nu avem nimic,/Ne macină străine interese,/Făina noastră n-are spor nici pic,/Nici pâine în cuptor nu ne mai iese./Trăim acelaşi tragic simţământ,/Sub politicieni şi sub contabili,/Că noi, ca neam, avem destinul frânt/Şi suntem de prisos şi nerentabili,/Umili, ne cerem scuze de la toţi,/Că nu ne-au chinuit destul în viaţă,/Şi ne conduc nişte fanarioţi,/Ce pe cei mici trădarea îi învaţă./Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi,/De zici că eşti din neam ce nu se lasă,/Când am ajuns în ţara noastră slugi,/Şi suntem cerşetori la noi acasă?/Şi vii şi morţi, amestecaţi, acum,/Dispuşi să emigreze se arată,/Mormintele se pregătesc de drum,/În România deromânizată./Sus-puşii nu mai au nimic sfânt/Ca pe o cravată, jurământu-şi schimbă,/Nu mai avem nici fabrici,nici pământ,/Vorbim şi limba noastră-n altă limbă./Şi-acum se-aude clopotul fatal,/Vin vremuri de urgie şi de grindeni/Şi este seara ultimului bal,/Din zori, vom fi români de pretutindeni./Probabil, mâine-aici va fi pustiu/Şi toţi în pribegie vom porni-o,/Drum bun, popor pierdut la un pariu,/Adio, mamă patrie, adio…!”.
 
DIN SPUSELE, MAI PUŢIN CUNOSCUTE, ALE ÎNVĂŢATULUI  PETRE  ŢUŢEA (1902-1991)

  ”Dă-i Cezarului ce este al Cezarului! A fost şi bou pe deasupra prin cultul personalităţii, dar pe lângă ce a făcut ar trebui să i se ierte…”.  „Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi, Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!!”. „Aţi văzut, domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea”. „Faptele vorbesc!  Ceau­şescu a condus România timp de 24 de ani. Nu se poate spune că era „bine” pe vremea lui, dar puţini ştiu cum era România înainte de Ceauşescu! Acest conducător a fost pentru ţara asta, ceea ce a fost Kamal Ataturk pentru Turcia şi Abdul Nasser pentru Egipt: TATĂL  NAŢIUNII! Ceauşescu a scos România din Evul Mediu, de la lumina lumânării, la lumina electrică, de la carul cu boi, la întreprinderi produ­cătoare de automobile, camioane, tractoare, locomotive şi avioane…Nu ştiu dacă, păstrând proporţiile, există performanţe asemănătoare în istorie, poate Ramses cel Mare, Ceauşescu a dictat să se ridice şcoli, spitale, diguri, baraje, hidrocentrale, căi ferate, aeroporturi, baze militare subterane, lucrări hidrotehnice, portuare, flote de avioane şi vapoare, metrouri, irigaţii pe mii de hectare, poduri impresionante, canale maritime şi fluviale, ba chiar şi autostrăzi. În 24 de ani amărâţi, răstimp în care a plătit datoriile şi a dublat populaţia urbană. De fapt este incredibil. Dacă ştiţi ce vorbesc şi scriu, veţi vedea că performanţele lui Ceauşescu frizează imposibilul. Şi, peste asta, a păstrat DEMNITATEA acestui popor tâmpit!”.
Era întâia zi de iarnă geroasă, vânturoasă şi înzăpezită a anului 2023, atunci când puneam cap la cap toate aceste expresii, gândite şi scrise de mintea mea în vârstă de 88 de ani.