Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate …? – conştiinţa limpede a virtuţilor naţionale? – să obişnuim poporul cu privirea tare a adevărului în faţă!

Articolul „Cu gândul la viitor. Probleme vechi în activitate nouă”, autor I. Agârbiceanu a apărut în „Transilvania (Buletin de tehnică a culturii)” anul 70, nr. 2 (din martie-aprilie 1939); continuăm reproducerea: «E nevoe, mai ales, de a ajunge cu toţii la conştiinţa limpede a virtuţilor naţionale, ca şi a slăbiciunilor noastre. Însuşirile noastre mari, puse adeseori în umbră, în neputinţa de a se manifesta de împrejurările triste între cari am trăit în trecut, nu sunt în deajuns de recunoscute şi simţite de noi înşine. Încrederea în noi înşine sufere uneori de această nerecunoaştere a propriei noastre valori. Propaganda „Astrei” va trebui să le scoată tot mai mult în lumină. Criticismului aşa de superficial, pus în aplicare pe vremea luptelor politice, trebue să i se substitue un simţ critic real, care să vadă şi binele şi răul din noi. Demoralizarea rămasă în urma propagandelor electorale, când eram puşi de oratori reciproc în rând cu neamurile cele mai slabe, e pe cale de a se împrăştia. Oamenii încep să judece cu capul lor. Dar e necesar, educând masele pentru idealism, pentru credinţă, nădejde şi dragoste, pentru cultul patriei, – să vedem şi să atragem atenţiunea şi asupra defectelor, asupra slăbiciunilor pe care le avem, – nici unele cari nu s’ar putea vindeca. E nevoe să obişnuim poporul cu privirea tare a adevărului în faţă. Numai recunoscându-se în toată sinceritatea lipsurile ce le avem, vom fi destoinici să luăm şi măsurile de apărare şi de îndreptare. Potenţialul vital izvorît dintr’o mai bună organizare economică şi sanitară a satului şi din moralitatea familiei, va creşte în chip simţitor prin cultul idealismului în vieaţă prin directivarea acţiunii noastre după principiile superioare ale intereselor colective permanente. 

Omul e aşa cum îl dă trupul, sufletul şi încadrarea lui în colectivitatea naţională. În activitatea „Astrei” în cadrele Serviciului Social şi în munca sa programatică, peste tot, acest imperativ al educaţiei va trebui să meargă intensificat pe drumul tradiţiei. Tot asemenea şi activitatea care a urmărit în trecut cultul tradiţiilor, prin care ni s’a păstrat sufletul naţional specific. Cultul înaintaşilor, a faptelor mari, a creaţiilor artistice a sufletului popular: cântecul, portul, dansul, obiceiurile din toate împrejurările vieţii: la praznice, la botez, la nunţi, la înmormântări. Tot atâtea comori primejduite de înaintarea unei civilizaţii rău înţeleasă. Noi nu ne vom asigura viitorul, oricât am fi de sănătoşi trupeşte şi sufleteşte şi bine aşezaţi materialiceşte, dacă nu ne vom păstra toate bogăţiile spirituale moştenite şi nu vom clădi din ele, prin ele, altele viitoare. Pentrucă un popor nu mai poate fi tare, nu mai poate fi el însuşi, dacă se desbracă spiritual de vestmântul moştenit şi se îmbracă cu altul nou, de împrumut. Alte îndeletniciri, alte obiceiuri, alt fel de a vedea lumea şi vieaţa decât înaintaşii; altă hrană spirituală, împrumutată dela străini, sfârşesc prin a corupe sufletul poporului, îl face bastard.„Astra” nu a fost şi nu poate fi împotriva creşterii civilizaţiei în satele noastre. A lucrat peste şapte decenii pe acest plan, în acest scop. Dar ea voieşte ca cultura şi civilizaţia satului românesc să crească din rădăcinile adevărate ale sufletului naţional, aşa cum s’au păstrat şi se manifestează în valorile spirituale ale tradiţiei. Oraşul cosmopolit nu se poate plasa în sat, luându-i locul şi sufletul. Noi năzuim ca vieaţa dela ţară, unde trăiesc optzeci procente din neamul nostru, să aibă toate înlesnirile pentru un traiu fericit, deci şi mijloacele civilizaţiei. Dar acestea să nu alunge tradiţia, felul de a trăi, în gândirea şi simţirea lui superioară, a poporului. 

De sigur că datini provenite din superstiţii, din incultură, din slăbiciunea de a gândi şi a descoperi adevărul, nu sunt între acelea cari vor trebui păstrate. Unele dintre ele sunt de-a dreptul primejdioase. Dar cele capitale, cele cari păstrează pecetea regalităţii în sufletul naţional, trebuesc cultivate şi pe ele trebue altoită întreaga noastră cultură şi civilizaţie sătească. 

Iată câteva linii în cari credem că e necesar să se desvolte şi pe viitor activitatea culturală a „Astrei”, în cadrele Serviciului Social, ca şi în acţiunea ei culturală independentă».  Tot în revista „Transilvania” (nr. 1, ian.-febr. 1936) apărea un „material pentru conferinţe, şezători, etc.” intitulat sugestiv „Unitatea sufletească (Material pentru conferinţă poporală)” de I. Agârbiceanu, având ca motto: „Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate într’amândoi un suflet bate”. Publicăm acest material pentru învăţăturile pe care le promova: «1. Auzim mereu vorbindu-se despre unitatea sufletească. Se spune despre ea că este de lipsă, că-i o mare putere, că până când un popor nu are această unitate, nici nu poate fi vorba de asigurarea viitorului său. 

Se zice că neamurile cari au unitate sufletească sunt ca nişte cetăţi, în cari nime nu poate intra fără voia celor dinlăuntru. Că numai astfel de popoare rămân slobode, cuceresc bogăţii, înaintează în cultură. Citim mereu la gazete că cutare lege sau măsură a cârmuirii ar fi împotriva unităţii sufleteşti a poporului românesc. Că, mai ales nedreptatea, fărădelegea, hoţia şi tâlhăria strică mult unităţii sufleteşti. Ba sunt destui oameni şi destule gazete cari strigă mereu că noi Românii nu avem nici acum acea legătură sfântă care se numeşte unitate sufletească. 

2.Să cercetăm cum stau lucrurile. Şi mai întâi să vedem ce însemnează aceste două cuvinte pe cari le întâlnim aşa de adeseori în vorbirea de toate zilele şi în slovă tipărită. „Unitate” vine dela cuvântul „unu”, cu care începem numărătoarea. Oricine înţelege că atunci când spunem numărul „unu” nu poate fi vorba despre mai multe lucruri sau persoane, despre mai multe gânduri şi simţiri, ci numai despre una. „Unitate” tot acest lucru singuratic însemnează. „Sufletesc”, vine dela cuvântul „suflet”, după cum „trupesc” vine dela cuvântul „trup”. Toată lumea înţelege că atunci când te doare capul ai o durere trupească, iar când îţi pare rău că ţi-a murit cineva ai o durere sufletească. Având noi trup şi suflet, toate lucrările noastre vor fi şi ele de două feluri: trupeşti şi sufleteşti. „Unitate sufletească”, va însemna, deci, a avea acelaşi suflet, a avea un suflet, mai mulţi inşi. Putem spune despre un popor întreg că are unitate sufletească atunci când toţi fiii unui popor au acelaşi suflet, după vorba cântecului: „Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate/ într’amândoi un suflet bate”. 

3.După cum unitate politică însemnează că azi toţi Românii au acelaşi regim politic, adecă au aceeaşi ţară şi aceeaşi stăpânire. Prin unirea de după marele răsboiu, noi am ajuns la unitatea politică. Din mai multe ţări româneşti, – dintre cari unele supuse înainte altor stăpâniri – noi am ajuns să facem o singură ţară. Prin această unitate politică, noi am ajuns şi la unitatea naţională, adică românii din diferite regiuni, cari formau şi înainte de 1918 o naţiune, însă ruptă în cinci părţi, – au ajuns acum să facă o naţiune nedespărţită. Dar nu este tot una a spune: unitate naţională sau unitate sufletească?

Dacă avem pe cea dintâi, nu avem deodată şi pe cea dea de a doua? Se pare că nu. Pentrucă azi toată lumea ştie că noi Românii trăim în unitate naţională, adunaţi într’o singură ţară naţiunea întreagă şi în unitate politică, adică avem aceeaşi stăpânire românească, cu aceleaşi legi pentru naţiunea întreagă. Ştim aceasta cu toţii şi totuşi sunt destui cari spun că nu avem încă unitatea sufletească, sau că nu o avem în măsura în care ar trebui s’o avem». (va urma) Marius HALMAGHI