Eleganța autenticului | Gabriela Tuță: ”Valoarea unui om nu este dată de viteza cu care apare, ci de statornicia cu care rămâne”

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Puține nume sunt atât de strâns legate de cântecul popular autentic din Mărginimea Sibiului precum cel al Gabrielei Țuță. Considerată unul dintre simbolurile folclorului sibian și o autentică păstrătoare a cântecului ciobănesc, artista duce mai departe, de zeci de ani, tradițiile și valorile care au făcut cunoscută această zonă în întreaga țară. Într-un interviu acordat ziarului Tribuna, Gabriela Țuță vorbește despre copilăria petrecută în Mărginimea Sibiului, despre primii pași în lumea cântecului popular, despre oamenii care i-au influențat parcursul și despre misiunea pe care și-a asumat-o: aceea de a păstra și transmite mai departe folclorul autentic al locurilor în care s-a născut.

Dacă închideți ochii și vă gândiți la Sibiu, care este primul sunet pe care îl auziți?

Când închid ochii și mă gândesc la Sibiu, aud trilul păsărelelor care și-au făcut cuib în curtea casei părinților mei. Este sunetul copilăriei mele, este sunetul dimineților în care lumea pare că începe încet, fără grabă, iar eu îmi savurez cafeaua sau îmi las gândurile să zboare odată cu ele. De multe ori, fără să-mi dau seama, acele triluri au fost muzica pe care s-au născut idei, visuri și proiecte importante din viața mea. Astăzi, oriunde m-aș afla, dacă aud păsările cântând, o parte din mine se întoarce instantaneu acasă. Nu este doar o amintire, ci o emoție care mă învăluie cu aceeași căldură firească de fiecare dată. Mă întorc mereu în curtea părinților mei, într-un loc în care timpul pare să curgă altfel, unde liniștea are un glas aparte, iar acel glas este trilul păsărilor, susținut de dangătul clopotelor, un laitmotiv care nu vorbește doar despre un oraș, ci despre familie, despre apartenență și despre acel sentiment rar de „acasă”, pe care îl porți cu tine oriunde te duce viața. De fiecare dată când revin aici, îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în Sibiu, în casa părinților mei. Pentru mine, curtea părintească înseamnă locul în care am învățat să visez și să cred că lucrurile mari se nasc din momente mici.

Ați renunțat zece ani la scenă. A existat vreun moment în care ați crezut că nu veți mai cânta niciodată?

Am renunțat la scenă, dar niciodată la cântec…

Între cele două există o diferență profundă. Scena este un loc, însă cântecul este o stare de a fi. Timp de zece ani nu am fost în lumina reflectoarelor, dar am rămas fidelă crezului meu și celei mai prețioase moșteniri pe care am primit-o de la înaintași: cântecul. El nu m-a părăsit nicio clipă. A rămas cu mine în fiecare zi, în fiecare drum, în fiecare rugăciune și în fiecare moment de liniște. L-am fredonat pentru sufletul meu, chiar și atunci când nu exista un public care să-l asculte. Nu am trăit acești ani ca pe o absență, ci ca pe o perioadă de așezare. Privind în urmă, cred că au fost ani în care am fost, poate, ferită de ritmul unui „consumerism cultural” care, de multe ori, consumă artistul înainte de a-i lăsa timp să se maturizeze. Uneori, cea mai mare dovadă de înțelepciune este să știi să taci, să te retragi și să te păstrezi întreg. Cei care mi-au fost aproape înainte de acea pauză sunt, în mare parte, aceiași oameni care mă primesc astăzi cu aceeași căldură. Iar acest lucru îmi confirmă că legătura dintre un artist și publicul său nu se măsoară în apariții continue, ci în autenticitatea cu care își trăiește drumul. Cred că există în viață anotimpuri ale înfloririi și anotimpuri ale răbdării. Nu trebuie să înflorim în fiecare primăvară pentru a rămâne vii. Uneori este nevoie să ne conservăm, să ne adunăm puterile și să lăsăm timpul să lucreze în favoarea noastră. Am crezut întotdeauna că valoarea unui om nu este dată de viteza cu care apare, ci de statornicia cu care rămâne. Fiecare destin își are timpul lui, iar dacă ceea ce dăruiești oamenilor este adevărat, timpul nu devine un dușman, ci cel mai drept judecător al valorii.

Există un loc din Sibiu unde mergeți de fiecare dată când reveniți acasă și care vă încarcă sufletește?

Îmi este greu să răspund la această întrebare, pentru că locul care îmi vine primul în minte nu este unul cu care mă leagă sângele, ci sufletul. Este Poiana Sibiului. Totuși, poate că există legături mai adânci în neamul meu, pe care încă nu le-am descoperit, pentru că stră-străbunicii mei din partea mamei se numeau Munteanu, un nume des întâlnit în Poiana Sibiului, și au făcut parte dintre familiile vajnice de români din Miercurea Sibiului.

Nu m-am născut în Poiana Sibiului și nici nu este satul meu natal, dar sunt locuri pe care nu le moștenești, ci le primești în inimă. Pentru mine, Poiana Sibiului este un astfel de loc. De fiecare dată când ajungeam acolo, aveam sentimentul că timpul încetinește, că zgomotul lumii rămâne undeva departe, iar gândurile mele își găsesc, în sfârșit, limpezimea. Acolo s-au născut multe dintre planurile mele, multe dintre visurile pe care, mai târziu, am avut curajul să le transform în realitate. Era locul care mă încărca cu o energie greu de explicat în cuvinte și imposibil de uitat. Dar, în ultimii ani, întoarcerea în Poiana Sibiului poartă cu ea și o urmă de tristețe.

Am înțeles că nu locul în sine îmi dădea acea liniște, ci oamenii lui. Oamenii care își deschideau porțile fără ezitare, care te primeau în casa lor cu firescul cu care își întâmpinau propriile rude și care își deschideau sufletul atât de frumos înzestrat. Ei erau adevărata tihnă a acelui loc. Din păcate, mulți dintre ei nu mai sunt. Au plecat discret, așa cum trăiseră, lăsând în urmă case, prispe și o lume care se schimbă încet, dar ireversibil. Astăzi, când mă întorc în Poiana Sibiului, încă îi caut, fără să-mi dau seama. Privesc aceleași ulițe, aceleași dealuri și aceleași porți, dar, de multe ori, mă întâlnesc doar cu amintirile. Și poate că acesta este cel mai profund adevăr despre locurile pe care le iubim: ele nu sunt făcute doar din peisaje, ci din oamenii care le dau suflet. Pentru mine, Poiana Sibiului rămâne un loc al inspirației și al recunoștinței. Un loc în care mă întorc de fiecare dată nu doar ca să-l revăd, ci ca să-mi amintesc de oamenii care m-au învățat, prin simplitatea și bunătatea lor, că adevărata bogăție a unui loc nu stă în ceea ce vezi, ci în ceea ce simți.

Cum vedeți astăzi Sibiul, după atâția ani petrecuți în București? Ce s-a schimbat în bine și ce vă lipsește din Sibiul copilăriei?

Privesc astăzi Sibiul cu aceeași emoție cu care privești un om drag pe care l-ai văzut crescând. Sibiul a făcut, în ultimele decenii, o trecere firească de la rigoarea și discreția unui oraș conservator la dinamismul unui oraș cosmopolit. Și, dacă privim în profunzime, această deschidere nu este ceva nou. Ea a existat dintotdeauna în ADN-ul orașului. Sibiul a fost mereu un loc al întâlnirilor, al schimburilor și al conviețuirii dintre culturi. Era locul în care se întâlneau negustorii din Țara

Românească cu cei din Transilvania și unde drumurile oamenilor se transformau în punți între lumi. Îmi vin în minte versurile vechiului cântec: „Iancule, de unde vii? De la târg, de la Sighii…” – o mărturie simplă că aceste locuri au fost, din vechime, spații ale întâlnirii și ale schimbului. Sibiul încă ascunde multe taine. Este un oraș care nu se lasă descoperit dintr-o singură privire. Cu fiecare întoarcere găsesc un detaliu, o poveste sau un om care îmi amintește că adevărata lui frumusețe nu stă doar în zidurile restaurate sau în piețele pline de turiști, ci în memoria pe care o poartă. Privesc cu bucurie cât de frumos s-a dezvoltat Sibiul, dar, pe de altă parte, adevărata provocare este să nu uităm ceea ce a făcut acest loc unic. Dacă ridicăm privirea din centrul istoric și privim spre Mărginimea Sibiului și spre satele din jur, observăm comunități care se schimbă, se micșorează și, uneori, își pierd identitatea. Există o diferență subtilă, dar esențială, între a folosi tradiția ca decor și a o trăi cu adevărat, între a o transforma într-un spectacol și a o păstra ca mod de viață. Mi-aș dori ca dezvoltarea Sibiului să meargă întotdeauna mână în mână cu respectul pentru oamenii care au ținut vie această moștenire. Tradiția nu este un decor și nici un spectacol. Ea este o formă de viață, un mod de a gândi, de a simți și de a transmite mai departe valori. Dacă pierdem această dimensiune, riscăm să conservăm doar forma și să uităm fondul. Există o linie aproape imperceptibilă între a valorifica tradiția și a o folosi doar pentru imagine. Cred că tocmai această conștiință trebuie să se propage, asemenea unei unde tăcute, în rândul mărginenilor și al tuturor sibienilor autentici, indiferent de satul sau comuna din care provin. Nu din nostalgie, ci din responsabilitatea de a lăsa generațiilor viitoare un Sibiu care să fie nu doar mai frumos și mai prosper, ci și profund fidel sufletului său. Pentru că un oraș poate deveni tot mai modern fără să-și uite rădăcinile, iar adevăratul progres începe acolo unde memoria și viitorul merg împreună.

Credeți că Mărginimea Sibiului mai păstrează autenticitatea pe care ați cunoscut-o în copilărie sau începe să o piardă?

S-ar putea ca răspunsul meu să fie perceput drept incomod, însă cred că iubirea adevărată pentru un loc înseamnă și curajul de a spune ceea ce simți atunci când vezi că esența lui începe să se piardă. Da, cred că Mărginimea Sibiului pierde, încet și aproape imperceptibil, o parte din autenticitatea pe care am cunoscut-o în copilărie. Nu pentru că oamenii și-ar fi pierdut bunătatea sau credința, ci pentru că lumea în care trăim schimbă totul cu o viteză care nu mai lasă timp culturii să respire. Am senzația că traversăm o epocă în care cultura este, uneori, privită mai degrabă ca un instrument de reprezentare decât ca o formă de viață. În dorința de a o face atractivă, accesibilă sau spectaculoasă, riscăm să o desprindem de izvoarele din care s-a născut. Iar în clipa aceea nu mai vorbim despre tradiție, ci despre imaginea tradiției. Există o diferență fundamentală între a păstra memoria unui neam și a recrea o poveste convenabilă despre el. Cultura autentică nu poate fi reinventată după sensibilitățile fiecărei generații și nici modelată după criteriile succesului de moment. Ea cere smerenie, răbdare și respect. Mai întâi trebuie ascultată și înțeleasă, abia apoi transmisă.

Mă preocupă faptul că, fără să ne dăm seama, se slăbește legătura dintre om și rădăcinile sale. Iar când un popor începe să-și uite rădăcinile, nu pierde doar obiceiuri sau costume populare. Pierde felul în care privește lumea, felul în care se raportează la Dumnezeu, la familie, la pământ și la înaintașii săi. Aceasta este adevărata pierdere. Nu spun aceste lucruri cu amărăciune și nici dintr-o nostalgie sterilă. Le spun din respect pentru oamenii pe care i-am cunoscut în Mărginime, oameni care nu vorbeau despre identitate, ci o trăiau firesc, în fiecare zi. Pentru ei, tradiția nu era un eveniment și nici un motiv de promovare. Era felul lor de a fi. Cred că sufletul românesc nu este un element de decor și nici un patrimoniu pe care îl scoatem din vitrină doar la sărbători. El este o continuitate nevăzută între cei care au fost, cei care suntem și cei care vor veni după noi. Dacă întrerupem această continuitate, riscăm să moștenim doar forme fără conținut. De aceea, cred că avem o singură datorie: să căutăm adevărul istoriei cu onestitate și cu smerenie. Să luăm din trecut ceea ce este autentic și viu, nu ceea ce este convenabil. Modernitatea și tradiția nu sunt în opoziție, atâta vreme cât modernitatea are înțelepciunea de a nu-și tăia propriile rădăcini. Pentru că un neam nu dăinuie prin ceea ce afișează despre sine, ci prin ceea ce păstrează nealterat în sufletul său.

Dacă ați putea avea astăzi încă o singură discuție cu doamna Lucreția Ciobanu, care ar fi primul lucru pe care i l-ați spune?

Întrebarea aceasta mă obligă să cobor în cele mai adânci straturi ale sufletului meu. Doamna Lucreția Ciobanu nu a fost doar „Doamna Munților”, așa cum a rămas în memoria românilor, nu a fost doar artistul care a ridicat cântecul păstoresc la rang de patrimoniu național. Pentru mine, a fost un om cu o luciditate extraordinară, un spirit vizionar, care a înțeles că folclorul nu este despre trecut, ci despre continuitate. A știut să rămână fidelă rădăcinilor, fără să fie prizoniera vremurilor în care a trăit.

Dacă aș avea privilegiul unei ultime conversații cu dumneaei, nu cred că i-aș spune ceva. Cred că, înainte de toate, aș asculta. Iar apoi i-aș adresa întrebarea care mă însoțește de ani de zile și care, poate, definește cel mai bine frământările generației mele:

„Cum aș putea să vă continui munca fără să-i alterez sufletul? Cum putem duce mai departe această moștenire într-o lume grăbită, în care valoarea este adesea măsurată în vizibilitate, iar cultura ajunge, uneori, să fie subordonată interesului material?”

Trăim vremuri în care schimbarea este inevitabilă, iar progresul este necesar. Dar cred că există un prag peste care nu avem voie să trecem: acela în care câștigul devine mai important decât sensul, iar succesul, mai important decât adevăr. Mi-ar plăcea să cred că mi-ar răspunde cu aceeași simplitate și înțelepciune cu care a trăit. Probabil mi-ar spune să nu alerg după vremuri, ci să rămân credincioasă adevărului cântecului și oamenilor din care s-a născut. Pentru că un artist poate lăsa în urmă cântece, dar un om care-i om lasă, înainte de toate, o conștiință…

Ce observați la copiii și adolescenții de astăzi? Mai au răbdare să asculte un cântec vechi?

Nu-mi place să privesc generațiile tinere prin lentila pesimismului. Se spune adesea că tinerii nu mai au răbdare pentru un cântec vechi. Eu cred că, de cele mai multe ori, nu este o lipsă de răbdare, ci o lipsă de întâlnire. Nimeni nu se naște iubind sau respingând folclorul; el trebuie descoperit, iar această descoperire începe, aproape întotdeauna, în familie. Am avut bucuria să observ acest lucru chiar în această vară, la Festivalul „Sunete fermecate din folclor”, organizat de Grădinița nr. 43 din Sibiu și dedicat copiilor preșcolari și școlari. Am întâlnit copii și părinți fascinați de universul tradițional, copii care nu s-au limitat la a învăța un cântec, ci au căutat să afle povestea lui, locul din care vine și oamenii care l-au purtat din generație în generație. În ochii lor am văzut aceeași curiozitate pe care o are orice copil atunci când i se deschide o lume nouă, dar, în esența ei, veche. De aceea, cred că familia, educatorii și profesorii au un rol esențial. Ei nu transmit doar informații, ci aprind scânteia curiozității. Iar un copil curios poate deveni un adevărat explorator al patrimoniului nostru cultural. Poate că cea mai frumoasă lecție despre folclor nu se învață într-o sală de clasă și nici pe o scenă. Ea începe în casa bunicilor, atunci când un nepot întreabă: „Cum era pe vremea ta?”, iar bunicii încep să povestească despre cântecele pe care le cântau, despre sărbători, despre muncă, despre bucurii și încercări. În acel moment, folclorul încetează să mai fie o lecție și devine o moștenire vie. Cred că avem nevoie să transformăm prăpastia dintre generații într-o punte. Iar această punte se construiește prin povești, prin cântec și prin timpul pe care ni-l dăruim unii altora. Când copiii își cunosc rădăcinile, nu rămân ancorați în trecut; dimpotrivă, cresc mai puternici și mai încrezători în viitor. Pentru că un copil care știe de unde vine va înțelege, mai devreme sau mai târziu, și încotro se îndreaptă.

Există un concert pe care nu îl veți uita niciodată?

Da. Există un spectacol pe care îl port în suflet ca pe o bornă a destinului meu artistic. A fost concertul de lansare a primului meu material discografic, în anul 2007, în deschiderea Festivalului „Cântecele Munților”. Pentru mulți a fost un concert. Pentru mine, a fost momentul în care m-am prezentat cu adevărat în fața publicului – nu doar ca interpret, ci ca om. A fost cartea mea de vizită, începutul unei relații sincere cu oamenii care aveau să-mi însoțească drumul artistic. Cred că acel spectacol a deschis și o nouă perspectivă asupra Festivalului „Cântecele Munților”, punând în lumină ideea unui concert construit în jurul identității unui artist, a poveștii și a devenirii sale. Pentru mine, această încredere a însemnat enorm… Au fost clipe pe care nu le voi uita niciodată. Am avut privilegiul de a cânta „Fată dragă, nu fi tristă” alături de Mădălina Manole – un moment de o sensibilitate aparte, care astăzi are o încărcătură emoțională și mai profundă. Iar aproape de miezul nopții, când interpretam împreună cu doamna Lucreția Ciobanu cântecul „Ridică-te, negură”, negura care acoperise cerul s-a risipit chiar atunci, ca și cum natura însăși ar fi ales să participe la acel moment. Sunt întâmplări pe care nu le poți explica, ci doar le păstrezi cu recunoștință în suflet. Am avut onoarea de a împărți scena cu artiști care au scris istorie în folclorul românesc – Petrică Moise, Traian Jurchela, Nicolae Furdui Iancu, Sava Negrean Brudașcu, maestrul Nicolae Botgros, Marcel Părău și mulți alții. Pentru un tânăr artist, o asemenea întâlnire este mai mult decât un privilegiu; este o binecuvântare și o responsabilitate. Privind în urmă, înțeleg că acel concert nu a fost doar încununarea unei lansări discografice. A fost răsplata tuturor anilor de muncă, a sutelor de kilometri parcurși către concursurile de folclor, a emoțiilor, a sacrificiilor și a visurilor începute încă din adolescență. Martorii acestei munci de Sisif au fost doar părinții mei.

Mai aveți emoții înainte de a urca pe scenă?

Bineînțeles. Emoțiile nu au dispărut niciodată și nici nu mi-aș dori să dispară. Le port cu mine de fiecare dată când urc pe scenă, dar, poate surprinzător, le simt chiar și la repetiții. Pentru mine, emoția nu este un semn de nesiguranță, ci dovada că întâlnirea cu cântecul este, de fiecare dată, una autentică. Îmi place să spun că bagajul meu de emoții este asemenea unui izvor care nu seacă niciodată. Din el îmi iau puterea, sensibilitatea și respectul față de public. În ziua în care nu aș mai avea emoții, probabil că aș pierde ceva esențial din felul meu de a cânta. Uneori am impresia că această emoție nu îmi aparține doar mie. Este ca o moștenire nevăzută, primită de la strămoșii mei, de la oamenii care au cântat înaintea mea și care au pus în fiecare doină, în fiecare joc și în fiecare vers o parte din sufletul lor. Eu sunt doar un mesager al unui șir neîntrerupt de trăiri. Poate tocmai de aceea, înainte de fiecare spectacol, simt aceeași sfială și aceeași recunoșștință. Pentru că scena nu este locul în care merg să demonstrez ceva, ci locul în care primesc privilegiul de a dărui mai departe un cântec care nu îmi aparține doar mie. Cred că un artist încetează să mai crească în clipa în care încetează să mai aibă emoții. Eu sper ca acest izvor să nu sece niciodată, pentru că el îmi amintește, de fiecare dată, că, înainte de a fi interpret, sunt om, iar înainte de a fi voce sunt parte a unui neam care își caută lumina.

Cum arată o zi obișnuită din viața Gabrielei Țuță, atunci când nu este artist?

Cred că, în ultimii ani, am înțeles un adevăr care mi-a adus multă liniște: înainte de a fi artist, sunt om. Iar dacă am ales să slujesc muzica tradițională, cred că nu pot fi decât un artist al firescului. Nu cred în personajele care există doar pe scenă. Ceea ce sunt în fața publicului este, în esență, același om care își începe dimineața cu grijile obișnuite, cu responsabilitățile față de familie, față de casă și față de oamenii dragi.

Viața mea, atunci când nu sunt pe scenă, nu este spectaculoasă. Este o viață așezată, în care își găsesc locul treburile gospodărești, timpul petrecut cu familia, lectura, rugăciunea și momentele de reflecție. Sunt lucruri simple, dar tocmai ele mă păstrează aproape de adevăr. Recunosc, însă, că sunt și un om care se frământă mult. Mă gândesc adesea la lumea în care trăim, la direcția în care ne îndreptăm și la ceea ce aș putea face, prin ceea ce sunt și prin ceea ce cânt, pentru a lăsa ceva bun în urmă. Întrebarea care mă însoțește aproape zilnic este: „Cum pot contribui, chiar și puțin, la un viitor mai bun?”. Poate că aceasta este partea nevăzută a vieții mele. Dincolo de scenă, există un om care caută sens, care își pune întrebări și care încearcă să rămână fidel valorilor în care crede. Pentru că, în cele din urmă, nu scena dă valoare unui artist, ci omul care coboară de pe ea. Iar eu îmi doresc ca între omul din viața de zi cu zi și artistul din luminile reflectoarelor să nu existe nicio diferență. Cred că autenticitatea se naște tocmai din această unitate dintre ceea ce trăiești și ceea ce dăruiești celorlalți.