Duminică, Cruce, Biserică

Niciodată nu m-am gândit că avem de argumentat Crucea Domnului Hristos. Și nici nu aș încerca. Domină istoria lumii de atâta timp încât numai cine nu vrea nu vede Crucea drept un Prag al Împărăției. Suntem dinaintea unei provocări despre Înviere Lui și Învierea noastră. Partea de veșnicie de unde ne începe Viața ca atare. Evanghelia Duminicii acesteia, numită a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ioan 3. 13-17) ar trebui să fie învățată pe de rost de către oricine are îndoieli asupra existenței lui Dumnezeu ori de către oricine uită că suntem nu credincioși și necredincioși ci oameni ai Crucii au ba.

            Nu mai cred de tare mult timp în creștinismul de paradă, care doar arată Crucea fără să o asume. Am ascultat în anii de pandemie ori, mai aproape, în lunile de război care au trecut, vociferând oameni care confundă crucea cu modul lor de a fi, de a gândi. Ori Crucea înseamnă Jertfă, asumarea ei, purtarea ei pentru tine și pentru oricine e în nevoie de Cruce. Nu putem trăi singuratici în acord cu Evanghelia pentru că Scriptura, întreagă, nu e dată doar pentru unii care se cred deștepți și atotștiutori și lăsată ca un balast la îndemâna altora. Dovada? Am cunoscut zeci de oameni care nu citesc Scriptura dar o cinstesc cu viețile și mărturia lor. Care au simțit că axa vieții lor, unica axă a vieții lor este Jertfa. Este suferința. Este încrederea în Acela care este Crucea.

            Cuvintele Evangheliei ne oferă argumentul Crucii: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să mântuiască prin El lumea” (Ioan 3. 16-17). Asta după ce ne explică un adevăr fundamental: Ca tot ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3.15). A crede din mijlocul unei lumi în derivă, a crede în mijlocul viermilor ce ne mănâncă din răni și a rănilor care usucă iubirea. A crede când lumea te recuză și te anulează ca om, te răstignește ca persoană în punctele cardinale ale nepăsării. A crede când te suduie răzvrătitul că nu înțelege ceea ce nu a studiat ori orgoliosul căci îi spulberi părerea de sine. A crede când te aleargă printre minciuni trădătorul de sens și vocații, când arogantul ideologizează credința și o lasă discernută numai de interesul său. A crede înseamnă a te sui pe Cruce. A fii una cu Crucea. A nu lăsa între tine și Cruce nimic care să te abată de la Hristos. de aici greutatea de a fi creștin pe cruce. De a te „încrucișa” cu Hristos pe Lemnul Viu al Învierii din culmea de răsărit a Golgotei.

Argumentul fundamental al prezenței Crucii în viețile noastre este Iubirea lui Dumnezeu pentru lume. O lume care are nevoie să fie mereu transfigurată pentru a fi înțeleasă și trăită ca atare. O lume ce pare piedică pe când ea este treaptă. Cu fiecare biruință împotriva ei încă o schijă de Cruce se împlântă în tine pentru a-ți cauza Învierea. De unde greutatea lumii fără cruce să înțeleagă lumea cea după Cruce. Cântărirea iubirii, taina iubirii. Creștinismul a legat fundamental de cruce două conținuturi: Duminică (Ziua Domnului) și Biserica. O Biserică fără Cruce e un soi de sindicat al părerilor dezorientate, o fermă de creștere a unor guru ce se cred fără să creadă. O Cruce fără Duminică  este o cruce neodihnită, fără orizont de sărbătoare, fără doxologia odihnirii lui Dumnezeu-Duhul Sfânt. Căci în brațele Crucii pulsează Sângele cel de Viață dătător al Liturghiei așa după cum de pe Cruce, desprins, Iisus Hristos a coborât la iad să facă începătură oricăruia dintre noi întru Înviere. Crucea, așadar, este paternul Liturghiei, modelul din care țâșnește Liturghia  ca un izvor de viață și iubire.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât lumea a devenit locul în care Hristos este Mântuitor. Intergalactici ori ba, răi sau buni, cuminți ori supărați pe liniște, oamenii pot deschide ochii să vadă și, dacă e cu putință, să înțeleagă. Taina Crucii este despre judecata dată de faptul suprem că Lumina a venit în lume și chiar dacă oamenii au iubit întunericul și au răstignit Lumina ca să rămână în rele, Lumina lui Hristos continuă să lumineze tuturor. Mai ales celor care trăiesc, respiră, învie din adevăr.

De aceea nu cred că trebuie explicată nici Crucea, nici Duminica și nici Biserica. Ele sunt dinaintea ochilor. Sunt aici. Mireasma lor de Înviere umplu lumea și o desăvârșesc. Lumea în care Lumina luminează tuturor e desăvârșită. Ne așteaptă. În aceasta, întunecată de faptele noastre, din când în când se ivește un fulger. Crucea lui Hristos „scapără”  aprinzând câte un suflet.