Despre plăcerea amatorului de a minimaliza munca profesionistului

Când eram în fabrică, electricienii erau categoria cea mai prost văzută, mai ales de către șefimea medie spre mediocră. „Ce fac și ăia, leagă două fire acolo și gata”. Da dar problema era că „ăia” știau care fire să le lege și unde și mai ales în așa fel încât chestia să funcționeze iar tu să nu te apuci să rânjești la pereți dacă pui mâna undeva unde nu se pune mâna. Plus de asta, pe lângă legat fire, tu montai, demontai, curățai, te umpleai de praf și funingine, schimbai rulmenți, și alte o sută de chestii care erau în plus față de legatul la fază, nul și ‘pământare. Opinia asta era foarte bine întreținută şi avea două scopuri. Unul, să îți minimalizeze munca și să împrăștie că ai fi un leneș care „toată ziua stă”. A doua, era ca tu să faci ciocu mic și să nu îndrăznești că ceri vreo mărire de salariu.

Am zis că na, așa e în fabrică, dar în alte locuri, la oameni mai evoluați, e altfel. Am ajuns în presă, unde, printre foarte multe altele, am fost și secretar de redacție. O funcție aparent banală, dar de o răspundere majoră: tu faci ca ziarul sau revista să arate așa cum arată ea. Tu ești printre cei care decid care informație este principală sau nu. Ce poză să intre sau nu. Ce pagini tematice să fie (sau nu). Ei bine, şi acolo m-am lovit de aceeași aruncare în derizoriu a unei munci chiar speciale. „Ce face și ăla, trage câteva linii acolo și gata”. Da, trăgeai linii că așa se făcea machetarea atunci, la modul „analogic”, cu machete, tipometru, reducere la scară prin diagonală, și alte chestii care în fine, nu interesează, dar se manifestau prin linii. Paradoxal era ci chiar dacă tu făceai o foaie verde în opinia lor, (tragi țac-pac trei linii și pică banul), nimeni nu dorea să facă schimb. Și pot paria că în toate domeniile de activitate există asemenea atitudini şi cineva care să îți arate că tu de fapt faci mai nimic. Scopul e clar, ori se îți discrediteze munca sau pe tine direct, iar dacă vine şi de la un for decizional, să îți taie avântul să soliciți ceva în plus. Păi cine bă, tu, care faci o foaie verde?

O altă metrodă înrudită, dar tot de discreditare a muncii tale, mai ales când tu ești specialist iar celălalt nu e, este că ți se dea indicații despre cum să faci. Deși tu știi foarte asta. Uite, un amic, specialist în ceva, nu cotează ce, a pățit asta. Trebuia să intervină la ceva complex, care dădea bătăi de cap, care trebuia să meargă neapărat într-un anume fel. Muncă, vorba aceea, nu neapărat de chinez, dar care nu o poate face oricine. Și vine din senin unul din categoria expertul vieții, care îi spune, „a păi e simplu, schimbi alea, dai două ciocane, câteva găuri, miști cu levierul, tragi un strat de vopsea și gata, ce e așa de complicat?” A, trebuie ceva mai mult, treaba e mai de finețe, mai de atenție mărită, mai de detalii? Haide, mă lași? Terminați cu prostiile, hai să lăsăm șmecheriile că știm noi. Bun, există aici două variante. Una să te lase omul baltă și să te descurci cum știi, alta e să-și calce pe conștiință și să-ți facă treaba proastă, dacă tu ții neapărat. Dar nici așa nu e bine, că treaba fiind proastă, nu va ține mult și ghici cine va fi nemulțumitul și ce va spune el? Asta va spune: „lasă bă, cine, ăla? Că l-am chemat să-mi facă ceva și știi cât m-a ținut, cu toată expertiza aia lui?”.

Problema este că toți aceștia care îți judecă munca așa, la reducere și ți-o aruncă în derizoriu așa, din două vorbe, sunt în cel mai fericit caz, niște amatori care știu mai mult din auzite ceea ce tu știi din studiu și experiență. Și suferă de plăcerea amatorului de a minimaliza munca profesionistului. Că așa e la noi și așa se naşte ceea ce numim „treabă românească”.