DECEBAL N. TODĂRIŢĂ: „M U L T I V E R S”

Clujean „prin naştere”, bra­şovean „prin copilărie şi tinereţe” şi sibian „prin familie şi carieră”, DECEBAL N. TODĂRIŢĂ (20 decembrie 1977) este licenţiat în jurna­lism-comunicare şi istoric, absolvind două programe de masterat în cadrul Univer­sităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, în Jurnalism şi Relaţii Pu­blica, respectiv Elite Politice Româneşti. Este comunicator („purtător de cuvânt”) al Spitalului Judeţean din Sibiu.

Autorul – pe care încă nu-l cunoaştem – ne trimite volu­mul de poeme MULTIVERS (Eikon, 2022, 112 p.), având un „Cuvânt înainte” semnat de criticul Ovidiu Ivancu, care observă că „Multiversurile sunt versiuni ale aceluiaşi eu, multiplicate şi trecute printr-un filtru; filtrul prezentului.” Sunt, desigur, multe subiecte de reflecţie în această carte, unele dezvoltând teme, motive, idei, trăiri, complexe din primul volum, „Vise pre­sate” (Eikon, 2016), la care acelaşi critic semna o post­faţă, prefaţa aparţinându-i universitarului Lucian Grozea.

„Multiversul – aflăm dintr-o notă a autorului de pe coperta a IV-a – este, în definiţie, o mulţime ipotetică de univer­suri”, cuprinzând „tot ceea ce există sau poate exista”: „La fel este şi poezia. Tot ceea ce există, la un moment dat, în mintea şi sufletul poetului, este relevat publicului.”  Pre­cum la Nichita, ambiguitatea (şi nu „antonimia”) Iubită-Poezie este o reuşită în poezia dlui Decebal Todăriţă, precum vedem din textul Poezia mea, femeie, cu su­gestia întregului demers rele­vatoriu, al „oglindirii”, trans­figurării poetice: „Pe cuvintele din mine/ s-a imprimat ideea de tine,/ dar nu pot să te scriu/ nici în măsuri/ şi nici în rime./ Pentru că visurile mele/ sunt nenumărate, iar temerile şi speranţele mele/ creează antonimii/ fără un sfârşit armonic./ uneori iconic./ alteori demonic,/ exact ca tine.// şi atunci te scriu/ în versuri albe,/ cu cerneală neagră/ care curge/ din nopţile mele./ de solitudine./ Pe tine, poezia mea./ Femeie.”

Temele „multiversurilor” dlui Decebal N. Todăriţă punc­tează o paletă întreagă de teme, motive, laitmotive, imagini şi metafore simbolice, toate trimiţând la registrul sufletesc în varii acolade reflexive, de la microcosmos la infinit. Iată, bunăoară, poemul Infinitul/ L’infini, în variantă română-franceză, construit pe ideea că acesta „este un sentiment/ ascuns în suflet”, raportabil la bucuria imensă dar şi la tristeţe/ me­lancolie „sau poate ambele,/ ca un cântec de vioară – cuvinte/ care se întâlnesc pe corzi/ şi care se reîntregesc în ochii închişi/ într-un vis, la fel de infinit.” Sau, altfel spus, îmbinând teoreticul/ concep­tualul cu asumarea fiinţială, a înscrierii pe această coordo­nată onto-existenţială: „L’infini est un moulin d’imagination/ oů tout est possible/ et le temps/ se posant/ comme un avant-coureur étrange/ mais enrobé d’espérance// L’infini est ici./ En nous.” (L’infini) E timpul să remarcăm anumite trimiteri la cultura franceză, bunăoară la fascinantele tablouri ale lui René Magritte (Compoziţia absenţei) sau la poezia „vocilor profunde” a lui Paul Eluard: „Îl citeam pe Paul Eluard/ şi am aflat că, exact ca el./ „aud vocea ta în toate zgomotele lumii”;/ avea dreptate./ Doar că tu ai ales tăcerea./ Tăcerea grăitoare,/ care, uneori, spune mai multe/ şi seamănă al dracului de mult/ cu tăcerea lui Dumnezeu.” (Tăcerea).

Tot de spiritul francofon amintesc şi anumite desene, îndeosebi cel de la pagina 18 (să-i zicem „Bufniţa”), creat perfect în spiritul caligramelor avangardistului poet de la începutul secolului trecut, Guillaume Apollinaire (ilustra­ţiile volumului, 13 la număr, aparţin Iuliei Cruceru, iar de­sig­nul copertei lui Darius Drăgoi).

„Cheia de boltă a fiinţei mele”, spune poetul în Me­tamorfoză, sunt cuvintele, pe care le transformă în „iluzii”, dar, dincolo de cuvintele-asteroizi, tot mai apropiate îi sunt „tăcerile”, precum spune în frumosul poem Astronomia tăcerii: „Dar dacă ar fi să tăcem totuşi,/ atunci/ mai bine îmbrăţişează-mă/ o singură dată,/ casă te am/ pentru totdeauna/ în zona de impact/ a inimii mele,/ ca un pulsar/ într-un sistem binar/ unde au colapsat/ singurătăţile şi luminile noastre.”

Căci ce altceva pot fi poeţii decât „nişte legionari/ născuţi din memoria timpului,/ care rescriu mereu/ legile sufle­tului…” (Poeţii). Poetul nostru însuşi se declară undeva „păpuşar” de cuvinte, convins că merită „să dai câteva visuri/ pe un cer de cuvinte./ Mai ales dacă-l primeşti rest/ chiar pe Dumnezeu.” Situarea dintru început a acestei poezii refle­xive într-o deplină apropiere a sinelui dă seama despre felul tumultuos de „a vedea” în „arhitectura” fiinţei. Este vorba, desigur, de anumite „mesaje” urgente, marinăreşti, pe care poetul le trimite, de pe „malul stâncos al fiinţei” : „Stau cu mine pe malul erodat/ al fiinţei…/ arunc sticle oarbe/ în mări de marmură;/ cât de bine se sparg în valurile tăiate/ în trei dimensiuni/ de dalta scurtă/ a realităţii noastre.” (Arhitectura cuvintelor).

Sondându-şi propriul su­flet, poetul transcrie în regimul unei gravităţi reflexive mo­mente, trăiri, viziuni fantas­matice. În general, luăm act de o „căutare de sine” a unui insomniac fervent şi nu abulic, devotat „călimării”: „Pe birou stă, de câţiva ani,/ ca un apostol al veşniciei,/ o căli­mară/ cu urme de cerneală neagră pe pereţi/ (…)/ Pe birou, sunt eu,/ Eu, cel de ieri/ Eu, cel de azi/ în rotiri binare/ către prezenţă şi absenţă.” (Cău­tarea de sine).

Prea concentrată această poezie pe obsesia lăun­tricităţii eului, forţând limitele expri­mabilului congruent cu filosofia tăcerii, ca şi când poetul, aflat abia la al doilea său volum, ar trăi un mit al lucidităţii extreme, dorind să spună totul: „Căci clipa mea şi veşnicia ta/ sunt/ oglindirea aceleiaşi trăiri.// Aici şi acum.” (Scrisoare către Absolut).

A se observa că noţiunea de „suflet” implică, psiholo­giceşte, ideea de „nucleu al personalităţii”, fiind o instanţă conştientă a psihicului cu rol determinant în echilibrarea forţelor/ impulsiunilor intrin­seci (ca la Freud), dar tot atât de adevărat e că, în înţe­legerea filosofică a noţiunii, „sufletul” (ca laitmotiv al acestei lirici) exprimă perso­nalitatea creatoare lăuntrică, această individualitate rotun­jită de conştiinţa reflectării existenţiale. Pe scurt zis, Sinea poetului îi exprimă pro­pria conştiinţă, eul propriu în raportarea cu trăirea, exis­tenţialitatea…

*

A doua parte a volumului, intitulată „reVOLTe” conţine doar şapte texte („poeme tensionate la capete”), consti­tuind o schimbare de registru. Poemele divulgă spiritul ironic şi parodic al jurnalistului, vizând atâtea aspecte din globalizata noastră societate de azi. Aşadar, locul reflecţiei onto-existenţiale, din psiho­logia creaţiei, îl ia socialul, care şi acesta este supus unei priviri critice, în numele unei etici a bunului simţ şi echilibru „între antiteze”: „Dar tâmplele îmi pulsează reVOLTe/ ideile refulate se zbat între fire:/ e tensiune la capetele mele de gând./ Le izolez şi cer: selecţie şi reflecţie/ sau măcar un pic de percepţie/ (…)/ Ecranul mă interoghează:/ Sunteţi sigur că vreţi să apăsaţi „EXI(s)T?”// Apăs dezinVOLT/ enter ca să pot da exist/ într-un paradox suprem/ al nevoii de indivi­dualizare./ SUNT SIGUR CĂ VREAU SĂ EXIST/ şi mizez tot ce simt/ pe un zâmbet din afara sistemului.” (reVOLTe). 

Parodic fantezistă este poema intitulată „Imn în cheie ironică (pentru România)”, cerând „să scuipăm cu nădejde în sân” şi să „zâmbim fatalist”, aşteptând „ca totul/ să se rezolve de la sine”. Ironie a inacţiunii româneşti, a „mă­mă­ligii” care întârzie să… explodeze, în vremea exaspe­rărilor de tot felul, a politi­cianismului globalist şi trădă­tor. La ce folos „câinele de pază al democraţiei”…

Imaginea unei ţări în care totul este distrus şi se poate stinge lumina smulge poe­tului versuri de aprigă revoltă: „Bună seara!/ Petrecem la priveghiul României./ În stân­ga mea, un om (?) de dreapta,/ În dreapta mea, un om (?) de stânga…/ (…)/ Zâmbesc/ jumătate în stânga/ jumătate în dreapta/ de fapt, e un rictus/ simbol al unui „consens”./ Oare nimeni nu aude/ cât e de dizarmonic/ zâmbetul/ acor­dat pe înşelăciuni./ Trag un fum/ şi-mi amintesc/ de studenţie/ când un prieten poet/ îmi spunea/ ceva ase­mă­nător despre/ viitorul glo­rios al României./ care zace/ pe fundul unui bazin colector de dejecţii.” (Consens).

Adusă la zi, lirica vitriolantă a dlui Decebal N. Todăriţă vorbeşte şi „Despre izolare şi măşti în vreme de pandemie”, ani de groază şi manipulare care au exasperat Omenirea, iar în textul „Un fel de pamflet poetul ia în derâdere vizita Ministrului Sănătăţii la Sibiu, „într-un burg transilvan/ cu iz de ev mediu”, în care liderul sistemului are comportament de Julius Caesar „cu al său: veni, vidi, vici…” („Ca o adăugire personală: bifat, plecat/ totul e rezolvat…”). Iată caragialiana luare în răspăr a vizitei înaltului demnitar „alb”: „Un traseu cu jaloane/ sau jaloane pe traseu./ Numărăm ca Ghiţă Pristanda/ şi ne bucurăm că presa e liberă/ exact ca în Răcnetul Carpa­ţilor./ Ce călătorie iniţiatică,/ pe plai mioritic,/ de la Caesar la Caragiale,/ (aş merge scris şi de la Julius la Nelu)/ Via Timpuri Noi/ În devenirea noastră/ de animale (turme) politice./ Alea iacta est!”

Desigur, când ironia paro­dică cuprinde scena, liricul se retrage sfios în spatele sce­nei, luând parte la sufletul indignat, deziluzionat al poetului.

Deşi puţine, textele din această Addenda reuşesc a ne plasa în imediata realitate socială, a zilelor noastre, constituind un grupaj de poezie socială de atitudine, cu verb muşcător şi caustică ironie, care ar merita spaţiul unui vo­lum pentru o imagine mai com­plexă a timpurilor ce le trăim.

În totul, Multivers este cartea unui poet format, fixat pe re­flecţia de profunzime, atin­gând nu de puţine ori tărâmurile inexprimabilului, ale abisalului, ale sufletului creator faţă în faţă cu un existenţialism dezavuat, dar căruia îi face faţă con brio.

Învăţând multe din tainele Poeziei, Decebal N. Todăriţă scrie o poezie suplă, coa­gulând în teme şi idei exprimate cât mai original, autentic, până într-atât de personal încât textele d-sale capătă marca specificităţii şi diferenţierii. Sunt sigur că poetul va deveni, într-un timp nu prea îndepărtat, confratele nostru de breaslă.

ZENOVIE CÂRLUGEA,

Tg.-Jiu